Sectele şi impactul lor asupra societăţii

Sectele religioase au fost tot timpul privite ca un real pericol la adresa Bisericii, dar şi ca o adevărată primejdie pentru „siguranţa statelor naţionale”. „Sectarismul nu este a se considera numai ca o mişcare religioasă .Cea mai puţin importantă lature a sectarismului este tocmai cea religioasă”(Comşa, p.4).Motivele de „răzvrătire” ale sectanţilor erau în după părerea Episcopului de Arad la 1929, anexarea Bisericii ca instituţie statală, şi comportarea acesteia ca instrument de social, economic şi politic. Practic, dacă e vorba de acuzaţii între cele două părţi,şi sectele „sub o mască religioasă săpau la temeliile statului”(p.8).
Perspectiva creştină ortodoxă tradiţională a Bisericii Ortodoxe Române este că „inevitabilitatea sectelor are la bază diversitatea minţii şi manifestarea păcatului strămoşesc asupra cărora se opresc de atâtea ori textele Sfintei Scripturi”. 

Ce sunt sectele?

Termenul de sectă a fost folosit de bisericile din care s-au desprins aceste grupări pentru a le pune într-o situaţie de inferioritate, înţelegându-se rezultatul separării dintr-o comunitate religioasă mai mare. Însă astăzi ne puteam referi la sectă la o grupare religioasă mare, întrucât evoluţia a fost rapidă , răspândindu-se la nivel mondial. Petre Hladchi – Bucovineanu ne oferă poate cea mai completă definiţie a sectei, „o grupare religioasă formată prin separarea de un alt grup sau din alte grupări religioase ,faţă de care se află în opoziţie doctrinară sau de moralitate practică şi care cuprinde persoane din diverse clase şi pături sociale ,fără limite teritoriale, reunită într-o organizaţie proprie”.
În general, când ne referim la o sectă, o definim în opoziţie cu Biserica. Max Weber definea Biserica drept o instituţie menită a oferi mântuirea şi secta drept un grup contractual. Astfel, secta li Biserica sunt două tendinţe aflate în opoziţie încă de la începutul creştinismului: „conservatorismul tipic Bisericii şi radicalismul caracteristic sectei”. 

Evoluţia social – istorică a sectelor

Pornind ca grupări mici, asemenea creştinismului, marginalizate la începutul existenţei lor, sectele ajung în timp să îşi schimbe orientarea şi să se instituţionalizeze, devenind un aliat al puterii.Există desigur , secte care nu ajung la o astfel de maturizare, fapt dovedit de marea fluctuaţie sectantă din ultimii ani.
Momentul de adâncire al fenomenului poate fi considerat Marea Schismă din 1054 , când lupta pentru supremaţia credinţei a dus la o politică de cucerire religioasă a unor popoare, după care a urmat marea reforma religioasă. Noul val de secte neoprotestante este conturat în jurul anilor 1950 – 1960, având , ca de fiecare dată , cauze sociale profunde, conturate în jurul unei perioade istorice bine determinate.

Caracteristici psihosociale ale sectelor

 Sectele religioase se caracterizează in special prin idei noi care frapează şi captivează în primă instanţă. Entuziasmul religios de care dau dovadă este o consecinţă a „noului” ,care trezeşte un interes deosebit pentru cunoaştere . Procesul psihologic de convertire la sectă mizează pe structura sufletească a individului , observându-se o uşoară delimitare a celor care aderează la o sectă ca fiind persoane religioase – mistice cu tendinţe fanatice, sau persoane cu dezinteres pentru religie. 
 Liderii sectelor sunt persoane foarte zeloase de a răspândi mesajul, foarte buni şi neobosiţi predicatori, bine pregătiţi din punct de vedere al dogmei propagate, caracterizându-se prin obscuratism şi unilateralism.
 Prozelitismul mişcărilor religioase a fost descris ca fiind un proces de „spălare a creierului”, însă cauzele reale de aderare sunt (cf. Mayer) atracţia idealului propus de mişcare, o atmosferă afectuoasă în cadrul grupului, sentimentul de trăire profundă a experienţelor şi naivitate.
Fenomenul de alienare mentală, generat de punerea în practică a diverselor tehnici de manipulare, dă naştere la o serie de semne patologice ale sectanţilor. La orice fel de practici s-ar recurge (fizice sau psihice), manipularea generează sau uneori semnalează o serie de boli psihice, care intră în sfera de activitate a psihiatriei, precum fenomene depresive, anxietate, stres, necesitând, de cele mai multe ori, un tratament de lungă durată.

Cauzele fenomenului sectant

La baza procesului de desprindere a unor grupări sectante din cadrul bisericilor instituţionalizate stau cauze sociale, economice, morale, psihologice, privind poziţia faţă de dogme, ritualuri şi cler. Naşterea situaţiilor de criză ăn societăţile industrializate duc la apariţia unor aspiraţii noi , pe care sectele „pormit” să le satisfacă, pe plan afectiv şi intelectual. Jean Vernette ne oferă câteva nevoi considerate argument în aderarea la o sectă: căutarea apartenenţei la o comunitate în situaţia de depersonalizare a societăţii, căutarea de răspunsuri precise şi de factori de siguranţă într-o lume aflată într-o permanentă şi rapidă schimbare, căutarea de terapii psiho-corporale şi psiho-spirituale ca înlocuitori de religii, aspiraţia spre o viziune pozitivă a lumii în care teama colectivă este în creştere.
Pr. Alexandru Scvoznicov ne o oferă o serie de cauze interne ale fenomenului sectar, referindu-se la anumite „momente psihologice”. Lipsa de pregătire elementară religioasă nu numai a oamenilor simpli dar şi a intelectualilor şi ignoranţa religioasă este principalul conductor spre activarea „dorului de mântuire”, la auzul unor prelegeri care oferă o altă formă de viaţă religioasă şi o trăire mai intensă a acesteia. Cauzele externe ale fenomenului sectar se referă la împrejurările sociale favorabile pentru propagandă, în general reprezentate de războaie, revoluţii, reforme sociale şi bisericeşti, ajungând până şi la fenomene ale naturii (cutremure, inundaţii, eclipse, arătarea cometelor), interpretate de se propagandişti ca fiind semne. De asemenea, anumite regimuri politice şi legi sunt favorabile dezvoltării fenomenului, în state în care nu există religie de stat (ex. Statele Unite ale Americii), sau în ţările protestante, unde sectele sunt tolerate.


Constituie sectele un pericol pentru viaţa socială?

Credinţa oarbă şi lipsa reperelor morale sunt primele semne ale unei societăţi bolnave. Autorităţile susţin că grupările sectante au un caracter ilegal, antistatal şi îndeamnă la ură religioasă şi confruntare.
Teoria cea mai răspândita despre fenomenul sectant este că scopurile acestuia sunt politice. Dacă e să analizăm reforma religioasă a lu Martin Luther şi efectele sale sociale, observăm că aceasta a generat o serie de revoluţii şi răscoale nu numai pentru libertăţi religioase dar şi pentru anumite libertăţi de ordin politic şi economic.
Multitudinea de căi spirituale generate de Occident conduce la reducerea religiei ca simplu bun de consum pe piaţa liberă a experienţeor omeneşti.Legislaţia statelor interzice judecarea oricărui fel de credinţă, punând în discuţie doar metodele prin care gruparea religioasă îşi atrage membrii sau programele de finanţare ale mişcării.
În consecinţă, concluzia este că „dacă epoca noastră s-ar dovedi incapabilă de a furniza nu doar mijloace de trăi, dar şi raţiuni de a trăi, atunci sectele ar avea un viitor promiţător”. 
 

Bibliografie


Comşa, Grigorie Gh., Episcopul Aradului, „Primejdia sectelor religioase pentru statele naţionale şi mijloacele de apărare”, Tiparul Tipografiei Diecezane, Arad, 1929.
David, P. I., Diac., „Călăuză creştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant”, Ed. Episcopiei Aradului, Arad, 1987.
Dolinescu , V. Pr., „ Lupta contra sectelor religioase”, Atelierele Grafice N. Peiu, Bârlad, 1939.
Hladchi – Bucovineanu, Petre, „Faţete reale ale sectelor religioase”, Ed. Politică, Bucureşti, 1983.
Mayer, Jean – François, „Sectele. Neconformisme creştine şi noi religii”,Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
Scvoznicov, Alexandru, Pr., „Psihologia sectelor religioase.Studiu analitic asupra cauzelor şi fondului mişcării sectare”, Imprimeria Chişinău, Chişinău, 1939.
Vernette, Jean, „Sectele”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996.