Dragos Stavaroiu Photography

Saturday, March 28, 2009

O noua leapsa

Ori ne place ideea de leapsa si privim cu nostalgie la copilarie, ori ne place sa aflam unii despre altii lucruri intr-un mod ludic, asa ca scuza ca nu ne vedem des, iar socializarea prin intermediul internetului mai e si un trend destul de puternic.

Prin urmare, leapsa de la Emil Studentul minune care cere urmatoarele :un print screen, cu care am sa mai intarzii un pic, din cauza ca pe tastele acestui laptop nu ma descurc foarte bine si al lui Emil este incredibil de ordonat :)) Concurenta eliminata din start ;)

BAUTURI:

Cafea: Ii urasc gustul, dar e necesara, si imi place cum suna "ritual social".

Vin: Doar daca il beau intr-o atmosfera eleganta, si doar daca are cel putin 3 ani :P.

Bere: Vara si la meciuri.

Tarie: Ehehe, abia aici incepe distractia.

Suc: Incerc sa-l evit pe cat posibil (asta daca nu e natural, 100 % natural), dar e unul din cele mai tentante lucruri lumesti.

Ceai: Toate au rostul lor, pe un ger napraznic spre exemplu. Dar mai bine merge o tarie ;)

MANCARE:

Mancaruri: Mananc ca sa traiesc, nu traiesc ca sa mananc. Dar ce e bun e bun.

Desert: Imi plac prajiturile, fara prea multa ciocolata, fara frisca, fara prea multa crema,pur si simplu prajituri.

CINEMATOGRAFIE:

Actori: Toni Tecuceanu si Vasile Calofir :))

Filme: Imi plac aventurile tip fantasy si filmele istorice.

CU DEGETUL PE HARTA:

Munte sau mare: Marea amageste, muntele provoaca. Sunt a muntelui, dar il insel cu marea.

Unde as vrea sa merg: Unde nu as vrea sa merg?

Unde nu as vrea sa merg: La mormantului lui Aaron Pumnul.

ARTA:

Poet: Eminescu fara dar si poate. Ion Minulescu, Elena Farago si Otilia Cazimir, in ordinea asta :)).

Carte: Cartea de bucate.

Pictor: "Referintele la Dali ma excita"

Aforisme: Ale mele personale, cand imi petrec timpul cu cei care ma iubesc.

TEHNOLOGIE:

Jocuri: Sotron, oina s.a.m.d. Pe calculator NU MA JOC.

Site-uri: Cele uzuale, nimic mai mult.

Programe care imi usureaza viata: Se ocupa altii de asta :).

Ce ma intereseaza cel mai mult la un calculator: Sa fie al meu, intr-adevar.

Telefon mobil: Pot sa traiesc si fara el, cel putin oentru o perioada de cateva zile, cand mai uit de el, ma prefac ca nu am semnal ori ca sunt plecata departe si nu-l pot folosi. Si imi place.

Ce caut la un telefon mobil: Ora exacta cand nu am ceas la mana.

CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI:

Nume de fete: Otilia Junior.
Nume de băieţi: Din partea mea pot avea toti acelasi nume, oricum diferenta intre ei nu e =))
Jocuri de societate: opera, teatru, dans.
Jocuri sportive: fotbal (campionatele finale sunt mai vizionabile)


Culori: de ce sa ma opresc la una? desi....destul de des ma imbrac in negru..
Contraste: Alb-Negru-Nei.
Floare: Rafflesia.
Metal: Hg ;)
Familia ideală: e posibil....
Animal: pisica, balena ucigasa, vaca, ursul Panda.
Maşină: De spalat 
Câteva calităţi si Câteva defecte: irascibila dar perseverenta.


Ce mă scoate din sărite: anomia sociala.
Ce mă binedispune: fericirea altora.
Nu plec de acasă (pe o perioada mai lungă de timp) fără: produsele cosmetice de la Mary Kay.
Cea mai mare năzbâtie: cea mai mare??? eu nu fac nazbatii, asa e viata mea, plina :)
Întâlneşti peştisorul de aur şi ai dreptul la o dorinţă:sa vad cum ar fi fost lumea fara religie.
Ce asculţi acum:liniste ;)

Pentru Mr. BiG sa fie , ca mi-e drag.

Wednesday, March 18, 2009

CRIMINALITATE TRANSFRONTALIERĂ - CRIMA ORGANIZATĂ ÎN EUROPA

În ultimul deceniu, numărul grupărilor şi organizaţiilor internaţionale criminale este in continuă creştere.
Prin crimă organizată, în accepţiunea proiectului de lege promovat în Parlament, se înţelege: “activităţile desfăşurate de orice grup constituit din cel puţin trei persoane, între care există raporturi ierarhice ori personale, care permit acestora să se îmbogaţească sau să controleze teritorii, pieţe ori sectoare ale vieţii economice şi sociale interne sau străine, prin folosirea şantajului, intimidării, violenţei ori coruperii, urmărind fie comiterea de infracţiuni, fie infiltrarea in economia reală.“
După Interpol, grupările de crimă organizată sunt structurate astfel:Mafia, cu structuri ierarhice şi norme interne, organizaţii profesionale specializate pe o anumită activitate, organizaţii criminale constituite pe criterii etnice şi organizaţii teroriste internaţionale.
Astfel de grupuri de infractori sunt structurate în ideea înfăptuirii unor activităţi ilegale conspirate, având drept scop principal obţinerea de profituri la cote ridicate, ămbogăţire considerabilă.
Formele de manifestare ale grupărilor de crimă organizată sunt diversificate de la zi la zi, implicând: folosirea violenţei, şantajul, excrocarea forţei de muncă, traficul de droguri, jocruile de noroc, camătă,răpirea de persoane, prostituţia, contrafacerea şi plasarea mijloacelor de plată false, contrabanda, evaziunea fiscală, coruperea oficialităţilor publice şi au un caracter secret şi bine organizat.
Criminalitatea fiscală, drogurile şi contrabanda şi traficul de persoane sunt principalele trei forme de crimă organizată care reprezintă o ameninţare la adresa democraţiei din Europa de astăzi, declară Consiliul Europei într-un nou raport.
Crima organizată rămâne probabil o preocupare prioritară a societăţilor europene în viitorul previzibil, a avertizat în această săptămână Consiliul Europei (CoE). Criminalitatea fiscală, drogurile şi contrabanda şi traficul de persoane sunt principalele trei pieţe criminale care reprezintă o ameninţare majoră la adresa celei mai mari părţi a Europei, a declarat organismul format din 46 de naţiuni în raportul său anual asupra situaţiei crimei organizate din statele membre în cursul anului 2004.
"Crima organizată … subminează obiectivele noastre europene fundamentale, inclusiv supremaţia legii, democraţia şi drepturile omului", a declarat Alexander Seger, unul din autorii raportului, citat de Radio Europa Liberă /Radio Libertatea .
Criminalitatea fiscală, inclusiv frauda şi corupţia, reprezintă acum o mare parte din cazurile de crimă organizată detectate în numeroase ţări de pe continent, indiferent de nivelul lor de dezvoltare economică sau prosperitate, a afirmat CoE. În ţări precum Belgia, Bulgaria, Olanda şi Slovacia, criminalitatea economică este principala activitate a cel puţin un sfert din grupurile şi reţelele de crimă organizată. În Estonia, Moldova şi Serbia-Muntenegru, aceasta este principala categorie de cazuri de crimă organizată înregistrate, menţiona studiul de 191 de pagini.
Potrivit experţilor CoE, în prezent, Europa este poate cea mai profitabilă piaţă din lume din punct de vedere al producţiei şi traficului de droguri, acestea din urmă fiind considerate a fi cea mai importantă activitate a grupurilor şi reţelelor de crimă organizată din aproximativ o treime din statele membre ale organizaţiei.
Temerile că UE va fi expusă unei criminalităţi sporite din partea nou-veniţilor au alimentat multe din dezbaterile asupra extinderii Uniunii către est, a declarat Seger pentru RFE/RL, menţionând că lucrurile nu s-au petrecut aşa.
"De fapt, lucrurile merg în ambele sensuri", a afirmat el. "Cred că o mare parte din criminalitatea din Europa de Est nu ar fi posibilă dacă [criminalii nu ar putea] accesa sectorul financiar din Europa de Vest şi acest lucru este în mod special valabil pentru spălarea de bani".
Raportul CoE avertizează de asemenea că membrii crimei organizate utilizează tot mai mult calculatoarele pentru a-şi facilita activităţile. Acesta oferă o analiză detaliată a diferitelor forme de criminalitate informaţională, legăturile acesteia cu crima organizată şi cu terorismul şi impactul asupra societăţilor. 
Traficul de droguri
În 2004, la nivelul Uniunii Europene au fost adoptate mai multe instrumente destinate contracarării traficului de droguri. Decizia-cadru a Consiliului din 25 octombrie 2004 a stabilit dispoziţiile minime privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi pedepsele din domeniul traficului ilicit de droguri şi constituie un instrument de importanţă cheie în abordarea traficului de droguri prin stabilirea unor pedepse minime pentru aceste infracţiuni în statele membre.
În decembrie 2004, Consiliul a ajuns la un acord asupra unei decizii a Consiliului privind schimbul de informaţii, evaluarea riscurilor şi controlul substanţelor psihoactive noi. Această decizie asigură un cadru pentru schimbul eficient de informaţii privind substanţele psihotrope noi, precum şi un mecanism de control al acestora la nivelul Uniunii Europene.
Consiliul a adoptat la 30 martie 2004 o recomandare privind liniile directoare pentru prelevarea de probe din drogurile confiscate. Aceasta recomandă introducerea de către statele membre, în cazurile în care nu există deja, a unui sistem de prelevare de probe în conformitate cu liniile directoare acceptate la nivel internaţional. Consiliul a adoptat de asemenea o Rezoluţie privind canabisul şi un raport privind evoluţia punerii în aplicare a planurilor de reducere a cererii şi ofertei de droguri şi a ofertei de droguri sintetice. 
În Europa, heroina se găseşte sub două forme de import: heroina brună obişnuită (forma sa chimică de bază) şi heroina albă (sub formă de sare) care este mai rar întâlnită şi, de obicei, mai scumpă, provenind de obicei din Asia de Sud-Est. Pe lângă heroina importată, unele droguri pe bază de opiacee sunt produse în Uniunea Europeană, dar fabricarea este în esenţă limitată la producerea pe scară redusă a preparatelor „de casă” din mac opiaceu (ex. tulpini de mac opiaceu, concentrat de mac opiaceu obţinut din tulpini sau capsule zdrobite de mac) într-o serie de state din estul Uniunii Europene, cum ar fi Lituania, unde piaţa de tulpini de mac opiaceu şi concentrat de mac opiaceu din tulpini pare să se fi stabilizat, precum şi Polonia, unde se pare că producţia de „heroină poloneză” este în descreştere.
Heroina consumată în Europa este, în principal, produsă în Afganistan, care rămâne liderul mondial în aprovizionarea cu opiu ilicit, iar în 2005 a contribuit în proporţie de 89 % din producţia globală de opiu ilicit, urmat de Myanmar (în proporţie de 7 %.). Producţia globală de opiu a rămas relativ stabilă între 1999 şi 2004, cu excepţia anului 2001, când interdicţia impusă de regimul taliban asupra cultivării macilor pentru opiu în Afganistan a determinat o scădere dramatică, dar de scurtă durată, a acesteia; se estimează că aproximativ 4 670 de tone au fost produse în 2005, o scădere de 4 % în comparaţie cu 2004 . Potenţialul global de producţie a heroinei a fost estimat la 472 tone în 2005 (495 tone în 2004) .
Heroina pătrunde în Europa pe două rute principale de trafic. Ruta tradiţională balcanică continuă să joace un rol crucial în contrabanda cu heroină. După tranzitul prin Pakistan, Iran şi Turcia, ruta se desparte într-un traseu sudic, prin Grecia, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM), Albania, Italia, Serbia, Muntenegru şi Bosnia–Herţegovina, şi un traseu nordic, prin Bulgaria, România, Ungaria, Austria, Germania şi Ţările de Jos, acesta din urmă operând ca centru de distribuţie secundară pentru celelalte ţări ale Europei de Vest. Capturile de heroină din 2004 sugerează că traseul sudic a câştigat în prezent aceeaşi importanţă ca cel nordic în termeni de volum de contrabandă realizat . De la mijlocul anilor 1990, contrabanda cu heroină în Europa s a realizat tot mai mult (însă la un nivel mai redus decât pe rutele balcanice) pe „drumul mătăsii”, prin Asia Centrală (în special, Turkmenistan, Tadjikistan, Kîrgîzstan şi Uzbekistan), Marea Caspică şi Federaţia Rusă, Belarus sau Ucraina, către Estonia, Letonia, unele ţări nordice şi Germania (rapoartele naţionale Reitox, 2005). Deşi aceste rute sunt cele mai importante, ţări din Peninsula Arabă (Oman, Emiratele Arabe Unite) au devenit locuri de tranzit pentru heroina expediată din Asia de Sud şi de Sud-Vest şi destinată Europei. . Pe lângă acestea, heroina destinată Europei (şi Americii de Nord) a fost capturată în 2004 în Africa de Est şi de Vest, în Caraibe, precum şi în America Centrală şi de Sud.
Potrivit raportului Comitetului Internaţional de Control pentru droguri pentru anul trecut, Republica Moldova este una din principalele ţări care distribuie substanţe narcotice în Europa, informează BASA-press.
Republica Moldova ocupă un loc de tranziţie în traficul de droguri, situându-se în schimb printre principalele ţări distribuitoare de stupefiante, alături de Cehia, Slovacia şi Letonia.
Raportul mentionează o creştere, în anul trecut, a numărului de laboratoare clandestine de preparare a heroinei în Republica Moldova şi Federaţia Rusă, o mare parte dintre acestea fiind însă depistate şi lichidate.Cele mai mari cantităţi de heroină au fost depistate in Italia, Franţa, Germania şi Federaţia Rusă, precizeaza raportul, care menţionează şi "o tendinţă de creştere a consumului de metamfetamine”.Potrivit Ministerului de Interne (MAI) din Moldova, cetăţenii moldoveni implicaţi în traficul de droguri sunt persoane care au muncit in străinătate şi care, după ce au constatat cererea mare de stupefiante, au revenit în ţară şi s-au implicat in "industria de producere şi transport" a drogurilor. Seminţele pentru plante care servesc drept materie primă în prepararea narcoticelor sunt aduse prin intermediul unor filiere din Federaţia Rusă şi Ucraina.
In jur de trei mii de infracţiuni legate de droguri au fost depistate anul trecut, iar peste 20 de grupări, specializate in producerea şi comercializarea stupefiantelor, au fost anihilate. 
Albania - una dintre cele mai sărace ţări din Europa, considerată o placă turnantă pentru traficul de stupefiante - constituie "principalul furnizor de marijuana de pe continent", potrivit unui raport al ONU, publicat anul trecut la Viena. Chiar dacă autorităţile locale afirmă că distrug anual între 70.000 si 100.000 de plante de marijuana, experţii poliţiei internaţionale estimează că producţia locală de canabis ar fi cuprinsă între 100 şi 150 de tone anual. 

Criminalitatea informatică şi fiscală

Criminalitatea economico-financiară, în general, este mai greu de identificat şi probat, fiind mult mai complexă decât alte forme criminale tradiţionale iar efectele sale, deşi deosebit de grave din punct de vedere al prejudiciilor cauzate şi numărul mare de persoane (fizice ori juridice) afectate, sunt mai puţin vizibile imediat, de regulă, propagându-se într-o perioadă de timp îndelungat. Datorită faptului că rezultatul infracţiunilor economico-financiare nu
este întotdeauna spectaculos prin imagine (faţă de omor, trafic de droguri ş.a.),astfel de fapte sunt mai puţin mediatizate.
Frauda informatică sau cybercriminalitatea face parte din aşa-zisa criminalitate legată de tehnologia de vârf. Evoluţia rapidă a tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, precum şi
influenţa lor crescândă asupra vieţii cotidiene a unui număr mare de persoane, au creat posibilităţi enorme în ceea ce priveşte activitatea criminală. Diversele studii în domeniul criminalităţii prevăd faptul că cybercriminalitatea va fi una din „principalele sfidări” căreia instituţiile aflate în luptă cu criminalitatea vor trebui să-i facă faţă în anii următori.
Preîntâmpinarea comiterii fraudelor informatice, precum şi descoperirea autorilor care au comis astfel de fapte nu sunt uşor de realizat. Protejarea sistemelor informatice este încă departe de a fi eficientă, apariţia unor sisteme de protecţie performante nefăcând decât să întârzie acţiunile acestor „cyber criminals”, pentru care orice măsură de protecţie reprezintă o nouă provocare.
Într-o perioadă în care criminalitatea informatică nu cruţă niciunul dintre statele membre, Comisia Europeană propune definirea unei politici comune pentru a combate acest flagel.

După cum reiese fără echivoc din titlul comunicării Comisiei, „Spre o politică generală în materie de combatere a criminalităţii informatice”, Europa caută o replică pe masura fenomenului, care a căpătat o amploare mondială. Această nouă politică va mobiliza organele de aplicare a legii, precum şi sectorul privat, şi va veni în completarea măsurilor luate la nivel naţional şi internaţional şi va avea ca obiectiv: ameliorarea şi facilitarea coordonării şi a cooperării dintre unităţile de combatere a criminalităţii informatice, celelalte autoritaţi competente şi experţii Uniunii Europene, elaborarea unui cadru politic coerent la nivel european şi sensibilizarea publicului în legătură cu costurile şi pericolele criminalităţii informatice.
Pe masură ce mediile electronice devin accesibile unui public tot mai larg, criminalitatea informatică se dezvoltă şi se diversifica vertiginos, depăşind cu mult cadrul tradiţional al fraudei sau falsificării. În acest context, instituirea unei strategii la scară europeană nu mai este un simplu deziderat, ci a devenit o necesitate imperioasă. 
Traficul de persoane

Traficul de fiinţe umane a căpătat o dinamică şi o amploare ingrijoratoare. Conform Organizaţiei Internaţionale a Muncii, numărul persoanelor traficate anual se ridica la circa 2,5 milioane, majoritatea fiind femei şi copii. Circa 500.000 dintre ei sunt din Europa. Deşi profitul traficanţilor de carne vie este de miliarde, UE alocă circa zece milioane de euro anual pentru lupta cu flagelul.
Traficul de fiinţe umane a ajuns sa fie una dintre cele mai profitabile infracţiuni, situată, în funcţie de venituri, pe al treilea loc in lume, precedat doar de traficul de arme si cel de droguri. Potrivit datelor United Nations Office on Drugs and Crime, traficanţii de fiinţe umane se aleg anual cu un profit ilicit de circa 8 miliarde de dolari, comparabil cu profitul din traficul de droguri. Alte date, de data aceasta ale EUROPOL, arata ca traficanţii de fiinţe umane se aleg anual cu un profit ilicit cuprins intre 6 si 9 miliarde USD.
Identificarea este o problemă în intreaga lume. Studiile arată ca peste 70% din victimele traficului uman nu sunt identificate si nu beneficiază de asistentă calificată. Motivele sunt legate de faptul ca de obicei victimele nu cunosc limba ţării de destinaţie şi nu pot comunica, sunt in general sechestrate sau ţinute sub strictă observaţie şi nu pot intra in contact cu autorităţile.
Traficul de fiinţe umane este una dintre cele mai profitabile activităţi de criminalitate organizată din UE, potrivit Europol. Este o crimă gravă dar şi un abuz faţă de drepturile omului, de multe ori săvârşit împotriva unora dintre cei mai vulnerabili indivizi, cum ar fi copiii.
În mai 2007, Comisia Europeană a înfiinţat programul Daphne III, având ca scop combaterea tuturor formelor de violenţă împotriva copiilor, tinerilor şi femeilor, dar şi protejarea victimelor şi grupurilor de risc. Programul sprijină reţele transnaţionale de organizaţii non-profit, cele mai multe fiind ONG-uri. Bugetul alocat programului este de 50 de milioane de euro pentru o perioadă de 5 ani.În ultimii ani, s-a inregistrat o creştere a ponderii traficului pentru munca forţată. 32 % din numărul persoanelor traficate sunt folosite ca muncitori neplătiţi şi ilegali la lucrările agricole, în întreprinderi cu condiţii grele de muncă sau ca servitori în diverse familii. 
Ponderea muncii forţate efectuată de femei continuă să crească semnificativ, ajungând până la 56,6%. Organizaţia Naţionala pentru Migraţie şi Comisia Europeană estimează că un numar de 12.000 pana la 36.000 de persoane sub 18 ani sunt traficaţi anual în Europa în diverse scopuri, inclusiv pentru a fi puşi la muncă forţată, munci casnice, munci agricole, cerşit şi furat.  
Comisia Europeană va juca rolul de facilitator în crearea unei reţele care să cuprindă toate parţile interesate şi instituţiile implicate într-o strategie de prevenire. În primul rând, această reţea va conţine, serviciile de inspectie în domeniul muncii, organizaţiile patronale şi organizaţiile sindicale. Richard Danziger, şeful luptei anti-trafic din Organizaţia Mondială pentru Migraţie, a spus:„Planul de acţiune al UE identifică în mod corect nevoia de a coopera cu ţările în ceea ce priveşte protecţia şi chestiunile judiciare. Ţările-sursă mai indepărtate decât vecinătatea UE nu ar trebui uitate şi toate victimele traficului, indiferent de origine, ar trebui să se bucure de protecţie egală şi standarde de asistenţă. Inclusiv cetaţenii UE traficaţi în interiorul Uniunii, care, în mod paradoxal, sunt adesea excluşi de la programele de asistenţă, din cauza statutului ţării lor de origine”. 


Efectele crimei organizate asupra economiei unui stat pot fi devastatoare, acolo unde aceasta mişcă sume de bani mai mari decât bugetele unor ţări, având efecte negative asupra inflaţiei şi a flucturaţiei monedei naţionale, având un puternic impact politic.
Conferinţa asupra crimei organizate de la Neapole din 1994 , propune pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor identificarea problemelor şi pericolelor prin examinarea legislaţiei naţionale şi evaluarea eficienţei ei, evidenţierea şi caracterizarea situaţiilor social-juridice şi criminologice principale proprii cazurilor, urmărirea tendinţelor criminalităţii organizate şi fundamentarea clasificării tipurilor ei principale la nivel naţional şi transnaţional , studierea, analizarea şi sintetizarea practicii de combatere a criminalităţii organizate şi cooperarea internaţională.

Violenta impotriva femeii

Violenţa la adresa femeilor nu este strict legată de o anumită cultură, regiune, ţară sau un anumit grup de femei din cadrul unei societăţi. Cauzele violenţei la adresa femeilor îşi au originea în relaţii de putere inegale între bărbaţi şi femei de-a lungul istoriei, şi discriminarea constantă a femeilor. „Violenţa împotriva femeilor şi a fetelor continuă netulburată pe ficare continent, în fiecare ţară şi cultură. Are un efect devastator asupra vieţii femeilor, asupra familiilor lor şi asupra societăţii în ansamblu. Majoritatea societăţilor interzic asemenea violenţă – totuşi realitatea este ca prea adesea ascunsă sau trecută cu vederea.” 
Violenţa în familie este un fenomen destul de des întâlnit, în special în mediul tradiţional rural, unde predomină mentalitatea conservatoare.Aceasta nu lipseşte însă nici în medii mai înalte, dar este ascunsă în spatele ruşinii, al discreţiei sau al dorinţei de a păstra o imagine publică decentă.
Proporţie egală între sat şi oraş
„....Zilnic, în spitalele ieşene se internează, în medie, câte 4 – 5 femei bătute de soţii lor.
Proporţia dintre cele din mediul urban şi mediul ural este cam egală, ceea ce arată că femeile sunt bătute şi la sate şi la oraşe, chit că se spune că educaţia este mult mai răspândită printre cei de la oraş. Aceste femei sunt din categoria celor care, în urma loviturilor primite, au probleme grave de sănătate: coaste rupte, fracturi de membre, traumatisme craniene sau leziuni ale organelor interne. Dincolo de imaginea acestor femei suferinde de pe patul de spital, multe dintre femeile agresate preferă să „ dosească” suferinţa fizică şi să se îngrijească singure acasă, de ruşine că ar putea intra în” gura târgului”.
Aşa se face că aceste femei, fie că este o simplă ţărancă sau o simplă mncitoare, fie că este profesoară universitară, sunt adeptele zicalei rufele murdare se spală în familie.” 
Violenţa împotriva femeii se manifestă în general pe trei mari planuri:direct, structural şi cultural, aflate în strânsă legătură şi interdependenţă . Cazurile de violenţă directă sunt cele mai uşor observabile, implicând în general manifestări fizice, vizibile. Deşi urmele violenţei fizice dispar în timp, urmările pe plan psihologic determină traume emoţionale şi izolarea socială a femeii abuzate.
Violul , prostituţia şi traficul de femei sunt principalele manifestărie de violenţă directă asupra femeii, implicând şi forme de violenţă structurală, ca activităţi organizate, cât şi culturală, ca şi comercializare a actului sexual, în cazul prostituţiei şi al traficului de persoane.
Violenţa structurală împotriva femeii este mai dificil de recunoscut, având ca sursă inegalitatea de gen în sistemele sociale, politice şi economice ale societăţii. Marginalizarea civică în viaţa politică şi în participarea publică a femeilor duc la crearea unor politici economice defavorabile femeilor, având consecinţe de izolare a lor în profesii fără o remunerare satisfăcătoare şi în profesii cu prestigiu social mai scăzut.
Violenţa culturală se exprimă prin infiltrarea violenţei în aspecte ale culturii (muzică, televiziune) şi promovarea ideii de inferioritate a femeii, legitimând violenţa directă şi structurală, prin limbaj, gândire patriarhală promovată de religie şi chiar cultură literară.
În cartea „Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a sec. Al XVIII-lea” , autoarea Constanţa Ghiţulescu – Vintilă, relevă moştenirea poporului român în ceea ce priveşte mentalitatea familială, care , din păcate, în anumite aspecte a rămas neschimbată. Astfel, în cazul în care femeia era abuzată fizic de către soţul ei, acesta primea doar o mustrare şi sfătuire din partea preotului, care avea un rol cociliator, iar în caz invers, dacă femeia ridica mâna asupra bărbatului , divorţul se aproba fără probleme.
Este un fapt cunoscut că femeile tind să nu considere anumite comportamente în familie drept violente în cazul în care acestea par mai puţin serioase. De aceea este important să vedem în ce măsură femeile definesc tipurile de comportament în cadrul familiei ca violenţă împotriva lor. 
Lipsa banilor este menţionată ca fiind principala sursă a problemelor de către aproape două treimi din acele femei care au recunoscut că au avut probleme în relaţiile lor. Alte surse ale problemelor într-o relaţie sunt comportamentul copiilor (13%), consumul de alcool (8%), neglijarea familiei (7%), intervenţia părinţilor în viaţa de cuplu (8%) şi infidelitatea /gelozia (6%). 
Concluzia care reiese din această statistică este că violenţa asupra femeii este mai ales răspândită în familii caracterizate de sărăcie şi inegalitate între membri.

  

În cele mai multe cazuri, femeia abuzată se încadrează într-un profil psihologic predominat de trăsături de interiorizare a sentimentelor, de responsabilitate a agresiunii partenerului, stimă de sine scăzută, definirea de sine în raport cu partenerul , slujba, copiii,teamă de a rămâne singură, percepţii distorsionate despre siguranţă. 
Conform C. Bunch(1997) , implicaţiile violenţei împotriva femeilor se rezumă la patru direcţii principale: afectarea generaţiilor viitoare, prin predispunerea copiilor la repetarea comportamentului agresiv în cadrul propriilor familii, agravarea problemelor sociale prin tolerarea violenţei domestice (ex: copiii străzii, prostituţie, trafic de persoane), degradarea sănătăţii publice şi afectarea dezvoltării publice şi a productivităţii societăţilor, prin necontribuirea femeilor la viaţa socială, consecinţă a inhibării din cauză violenţei.
Costurile violenţei împotriva femeilor sunt extrem de ridicate. Acestea includ costurile directe ale serviciilor pentru tratarea şi sprijinirea femeilor abuzate şi a copiilor lor şi aducerea în faţa justiţiei a celor vinovaţi. Costurile indirecte includ pierderea serviciului şi a productivităţii, la care se adaugă suferinţa fizică.


Pedepsirea abuzurilor individuale conform legislaţiei, nu este din păcate suficientă pentru oprirea violenţei împotriva femeilor. În scopul acesta punerea în discuţie a stereotipurilor culturale potrivit cărora femeile sunt inferioare bărbaţilor şi schimbarea structurilor sociale care au dus la instituţionalizarea aceste forme de violenţă este absolut vitală. 
S-a făcut un progres semnificativ în stabilirea unor norme şi standarde internaţionale. Instrumentele legale şi de politici publice la nivel internaţional şi regional au calrificat obligaţiile ţărilor în eradicare şi pedepsirea violenţei împotriva femeilor. Totuşi, statele nu reuşesc să îndeplinească cerinţele cadrului legal şi de politici publice de la nivel internaţional. 

Bibliografie

1. Simona – Gabriela , „Violenţa în familie prezentată în presa din România”, Ed. Lumen, Iaşi, 2006
2. Curic, Ina şi Văetişi, Lorena, „ Inegalitatea de gen: violenţa invizibilă”, Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2005
3. Ghiţulescu – Vintilă, Constanţa, „În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a sec. Al XVIII-lea”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004
4. Incidenţa violenţei domestice împotriva femeilor în Bucureşti, http://www.gallup.ro
5. http://www.onuinfo.ro, Centrul de Informare ONU pentru România.
6. Stupu, Bianca, „Nu te lăsa bătută! Violenţa în familie: coşmarul ca mod de viaţă”, Ed. Coreus Grup, Constanţa, 2004.
7. Lipovetsky, Gilles, „A treia femeie”, Ed. Univers, Bucureşti, 2000.

Examen (taxi contra limuzină) România, 2003

Examen (taxi contra limuzină)
România, 2003
90 de minute
Regia: Titus Muntean

Filmul reprezintă al doilea lung metraj al lui Titus Muntean, după „Pro Patria” din 1993. Titus Muntean a mai regizat în 2006 şi serialul „Lombarzilor” în colaborarea cu Alex Maftei.

Filmul a apărut în anul 2003 şi relatează prin rama unui „examen de regie” a doi studenţi, o poveste cutremurătoare desfăşurată cu 30 de ani în urmă. Un tânăr este acuzat pe nedrept de o crimă, care îi este la un moment dat înscenată de autorităţile comuniste pentru a muşamaliza cazul, iar câţiva ani mai târziu se descoperă adevăratul criminal. Personajul principal este eliberat, însă rămâne marcat de cele întâmplate.
 Acţiunea se petrece în România, în anul 2003 la început , existând însă inserţii cinematografice de imagine care ilustrează momentele desfăşurării faptelor ce s-au petrecut, relatate în prezent de protagnistul filmului.
 Ca gen cinematografic filmul este considerat o dramă, din punct de vedere al scenariului şi thriller din punct de vedere al imaginii.
Filmul propune un subiect deloc neobişnuit pe piaţa cinematografică a României, şi anume impactul comunismului asupra societăţii româneşti şi felul în care acesta marchează indivizii. Această perioadă istorică din trecutul României este prezentată în filmul lui Titus Muntean în planul cel mai realist cu putinţă. 
În plan secundar, filmul tratează o altă problemă socială prezentă în toate timpurile istorice, diferenţa de mentalitate între generaţii, evidenţiată prin atitudinea pe care o au cei doi studenţi care realizează reportajul pentru examenul lor faţă de povestea narată de personajul principal într-un mod cutremurător pentru generaţia lui.
Finalul filmului pune un mare accent pe această diferenţă de mentalitate între generaţii, dând câştig de cauză şi dreptate aparentă noii generaţii, care consideră că de fapt povestea care l-a marcat pe protagonist nu este o nedreptate a regimului comunist, ci o consecinţă a comportamenului acestuia.
De altfel, spaţiul în care este realizat documentarul de cei doi studenţi este specific generaţiei din anii 2000, acţiunea actuală defăşurându-se în restaurante Mc’Donald’s şi parcuri pentru copii colorate şi modern amenajate, în antiteză cu preocuparea personajului de a-şi spune povestea. De fapt, tânăra generaţie nici nu doreşte să afle ce adulţii vor să uite, urmărindu-şi doar scopul de a trece examenul pentru care sunt nevoiţi a-l suporta pe acest om cu sufletul mutilat , renunţând foarte uşor în momentul când acesta, indignat de comentariile acide ale studentei, se hotărăşte să plece fără a mai continua. Tânăra studentă concluzionează că a pierdut timp şi că îşi va găsi un alt subiect pentru examen.
Utilizarea luminii, scenografia, dar şi cadrele folosite au rolul de a reda, pe cât posibil, un spaţiu realist fără elemente artistice sau pur decorative. Predominant pe tot parcursul filmului, sunt folosite în special planuri cinematografice şi de ansamblu, foarte rar primplanul. Detaliul apare numai în momente de tensiune, emoţională a personajelor sau de situaţie, pentru a sublinia importanţa anumitor obiecte, cu rol decisiv în defăşurarea întâmplărilor. Tematica socială propusă are la bază un puternic impact emoţional, după cum se poate observa şi din jocul actoricesc al personajelor, se pune mare accent pe trăsăturile fizionomiei acestora, şi nu atât de mult pe elementele estetice (costume, stiluri caracteristice, ticuri). 
Coloana sonoră apare ca fundal doar pentru a oferi veridicitatea faptelor (muzică specifică timpului în care se desfăşoară întâmplările), iar în momentele de tensiune sau de suspans este folosită muzică specifică pentru a spori intensitatea acestora. Filmul îşi propune impact emoţional asupra publicului, în primul rând prin tendinţa, chiar dusă la extrem, de a prezenta faptele exact aşa cum s-au întâmplat, iar în al doilea rând se apelează la sensibilitatea publicului, prin subiectul tratat: influenţa comunismului asupra vieţii sociale în România, atât în timpul acestei perioade, cât şi în perioada postcomunistă.
Secvenţa finală marchează atât finalul poveştii taximetristului victimă a regimului comunist, un regim în care nu contează atât de mult dacă e adevărat sau nu pentru ce eşti acuzat , ci mai mult faptul că cineva plăteşte pentru fapte, dar şi momentul de profundă diferenţă între nou şi vechi, evidenţiat prin superficialitatea tinerei studente de abordare a situaţiei în ccea ce priveşte atât examenul ei cât şi indiferenţa faţă de subiect. Cadrul în această secvenţă este fix, cuprinzând atmosfera specifică la o masă de restaurant modern, cu fundal sonor tipi unui oraş mare (claxoane de maşini, etc.)

Sectele şi impactul lor asupra societăţii

Sectele religioase au fost tot timpul privite ca un real pericol la adresa Bisericii, dar şi ca o adevărată primejdie pentru „siguranţa statelor naţionale”. „Sectarismul nu este a se considera numai ca o mişcare religioasă .Cea mai puţin importantă lature a sectarismului este tocmai cea religioasă”(Comşa, p.4).Motivele de „răzvrătire” ale sectanţilor erau în după părerea Episcopului de Arad la 1929, anexarea Bisericii ca instituţie statală, şi comportarea acesteia ca instrument de social, economic şi politic. Practic, dacă e vorba de acuzaţii între cele două părţi,şi sectele „sub o mască religioasă săpau la temeliile statului”(p.8).
Perspectiva creştină ortodoxă tradiţională a Bisericii Ortodoxe Române este că „inevitabilitatea sectelor are la bază diversitatea minţii şi manifestarea păcatului strămoşesc asupra cărora se opresc de atâtea ori textele Sfintei Scripturi”. 

Ce sunt sectele?

Termenul de sectă a fost folosit de bisericile din care s-au desprins aceste grupări pentru a le pune într-o situaţie de inferioritate, înţelegându-se rezultatul separării dintr-o comunitate religioasă mai mare. Însă astăzi ne puteam referi la sectă la o grupare religioasă mare, întrucât evoluţia a fost rapidă , răspândindu-se la nivel mondial. Petre Hladchi – Bucovineanu ne oferă poate cea mai completă definiţie a sectei, „o grupare religioasă formată prin separarea de un alt grup sau din alte grupări religioase ,faţă de care se află în opoziţie doctrinară sau de moralitate practică şi care cuprinde persoane din diverse clase şi pături sociale ,fără limite teritoriale, reunită într-o organizaţie proprie”.
În general, când ne referim la o sectă, o definim în opoziţie cu Biserica. Max Weber definea Biserica drept o instituţie menită a oferi mântuirea şi secta drept un grup contractual. Astfel, secta li Biserica sunt două tendinţe aflate în opoziţie încă de la începutul creştinismului: „conservatorismul tipic Bisericii şi radicalismul caracteristic sectei”. 

Evoluţia social – istorică a sectelor


Pornind ca grupări mici, asemenea creştinismului, marginalizate la începutul existenţei lor, sectele ajung în timp să îşi schimbe orientarea şi să se instituţionalizeze, devenind un aliat al puterii.Există desigur , secte care nu ajung la o astfel de maturizare, fapt dovedit de marea fluctuaţie sectantă din ultimii ani.
Momentul de adâncire al fenomenului poate fi considerat Marea Schismă din 1054 , când lupta pentru supremaţia credinţei a dus la o politică de cucerire religioasă a unor popoare, după care a urmat marea reforma religioasă. Noul val de secte neoprotestante este conturat în jurul anilor 1950 – 1960, având , ca de fiecare dată , cauze sociale profunde, conturate în jurul unei perioade istorice bine determinate.

Caracteristici psihosociale ale sectelor

 Sectele religioase se caracterizează in special prin idei noi care frapează şi captivează în primă instanţă. Entuziasmul religios de care dau dovadă este o consecinţă a „noului” ,care trezeşte un interes deosebit pentru cunoaştere . Procesul psihologic de convertire la sectă mizează pe structura sufletească a individului , observându-se o uşoară delimitare a celor care aderează la o sectă ca fiind persoane religioase – mistice cu tendinţe fanatice, sau persoane cu dezinteres pentru religie. 
 Liderii sectelor sunt persoane foarte zeloase de a răspândi mesajul, foarte buni şi neobosiţi predicatori, bine pregătiţi din punct de vedere al dogmei propagate, caracterizându-se prin obscuratism şi unilateralism.
 Prozelitismul mişcărilor religioase a fost descris ca fiind un proces de „spălare a creierului”, însă cauzele reale de aderare sunt (cf. Mayer) atracţia idealului propus de mişcare, o atmosferă afectuoasă în cadrul grupului, sentimentul de trăire profundă a experienţelor şi naivitate.
Fenomenul de alienare mentală, generat de punerea în practică a diverselor tehnici de manipulare, dă naştere la o serie de semne patologice ale sectanţilor. La orice fel de practici s-ar recurge (fizice sau psihice), manipularea generează sau uneori semnalează o serie de boli psihice, care intră în sfera de activitate a psihiatriei, precum fenomene depresive, anxietate, stres, necesitând, de cele mai multe ori, un tratament de lungă durată.

Cauzele fenomenului sectant

La baza procesului de desprindere a unor grupări sectante din cadrul bisericilor instituţionalizate stau cauze sociale, economice, morale, psihologice, privind poziţia faţă de dogme, ritualuri şi cler. Naşterea situaţiilor de criză ăn societăţile industrializate duc la apariţia unor aspiraţii noi , pe care sectele „pormit” să le satisfacă, pe plan afectiv şi intelectual. Jean Vernette ne oferă câteva nevoi considerate argument în aderarea la o sectă: căutarea apartenenţei la o comunitate în situaţia de depersonalizare a societăţii, căutarea de răspunsuri precise şi de factori de siguranţă într-o lume aflată într-o permanentă şi rapidă schimbare, căutarea de terapii psiho-corporale şi psiho-spirituale ca înlocuitori de religii, aspiraţia spre o viziune pozitivă a lumii în care teama colectivă este în creştere.
Pr. Alexandru Scvoznicov ne o oferă o serie de cauze interne ale fenomenului sectar, referindu-se la anumite „momente psihologice”. Lipsa de pregătire elementară religioasă nu numai a oamenilor simpli dar şi a intelectualilor şi ignoranţa religioasă este principalul conductor spre activarea „dorului de mântuire”, la auzul unor prelegeri care oferă o altă formă de viaţă religioasă şi o trăire mai intensă a acesteia. Cauzele externe ale fenomenului sectar se referă la împrejurările sociale favorabile pentru propagandă, în general reprezentate de războaie, revoluţii, reforme sociale şi bisericeşti, ajungând până şi la fenomene ale naturii (cutremure, inundaţii, eclipse, arătarea cometelor), interpretate de se propagandişti ca fiind semne. De asemenea, anumite regimuri politice şi legi sunt favorabile dezvoltării fenomenului, în state în care nu există religie de stat (ex. Statele Unite ale Americii), sau în ţările protestante, unde sectele sunt tolerate.


Constituie sectele un pericol pentru viaţa socială?


Credinţa oarbă şi lipsa reperelor morale sunt primele semne ale unei societăţi bolnave. Autorităţile susţin că grupările sectante au un caracter ilegal, antistatal şi îndeamnă la ură religioasă şi confruntare.
Teoria cea mai răspândita despre fenomenul sectant este că scopurile acestuia sunt politice. Dacă e să analizăm reforma religioasă a lu Martin Luther şi efectele sale sociale, observăm că aceasta a generat o serie de revoluţii şi răscoale nu numai pentru libertăţi religioase dar şi pentru anumite libertăţi de ordin politic şi economic.
Multitudinea de căi spirituale generate de Occident conduce la reducerea religiei ca simplu bun de consum pe piaţa liberă a experienţeor omeneşti.Legislaţia statelor interzice judecarea oricărui fel de credinţă, punând în discuţie doar metodele prin care gruparea religioasă îşi atrage membrii sau programele de finanţare ale mişcării.
În consecinţă, concluzia este că „dacă epoca noastră s-ar dovedi incapabilă de a furniza nu doar mijloace de trăi, dar şi raţiuni de a trăi, atunci sectele ar avea un viitor promiţător”. 
 


Bibliografie


Comşa, Grigorie Gh., Episcopul Aradului, „Primejdia sectelor religioase pentru statele naţionale şi mijloacele de apărare”, Tiparul Tipografiei Diecezane, Arad, 1929.
David, P. I., Diac., „Călăuză creştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant”, Ed. Episcopiei Aradului, Arad, 1987.
Dolinescu , V. Pr., „ Lupta contra sectelor religioase”, Atelierele Grafice N. Peiu, Bârlad, 1939.
Hladchi – Bucovineanu, Petre, „Faţete reale ale sectelor religioase”, Ed. Politică, Bucureşti, 1983.
Mayer, Jean – François, „Sectele. Neconformisme creştine şi noi religii”,Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
Scvoznicov, Alexandru, Pr., „Psihologia sectelor religioase.Studiu analitic asupra cauzelor şi fondului mişcării sectare”, Imprimeria Chişinău, Chişinău, 1939.
Vernette, Jean, „Sectele”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996.


Identitatea Culturala a Ceangailor din Moldova in Contextul Integrarii Europene

Biserica Catolică din Moldova. Misionariatul italian şi maghiar 

Documentele istorice vorbesc despre existenţa catolică pe teritoriul Moldovei încă din prima parte a secolului XIII, când călugării dominicani reuşesc să increştineze poporul migrator al cumanilor, temporar aşezat în sudul Moldovei. În 1234, Bela, principele de coroană al Ungariei , primeşte de la Papa Grigore al IX – lea o scrisoare prin care i se ordonă să numească valahilor din Cumania (ţinuturile de la miazăzi şi rasărit de Carpaţi ) un episcop catolic, deoarece unii dintre aceştia , atât unguri cât şi germani, primesc tainele bisericeşti de la „oarecare pseudoepiscopi ce ţin ritul grecilor”, şi aceştia, „locuind printre ei, trec la credinţa lor”(Giurescu, 2000,276). Acest fapt atestă că în anul 1234 , românii cunoşteau ritul latin doar prin intermediul germanilor şi ungurilor, puţini la număr şi uşor de asimilat în lipsa unui episcop catolic, însă nu îl adoptau, atrăgându-i pe saşi şi pe unguri la legea lor răsăriteană (Ferenţ, 2004, 64). Episcopia Cumanilor sau a Milcoviei, a fost distrusă de marea invazie mongolă din 1241(Fig. Nr. 5).
Primele colonii catolice s-au format în Moldova prin secuii ce descălecau la poalele estice ale Carpaţilor .Radu Rosetti (1905) argumentează că „strămoşii ciangăilor au alcătuit nişte colonii militare , aduse de Coroana ungară în Moldova pentru paza Regatului şi aşezate chiar pe graniţă, alcătuită de râul Siretiu”(1905, 36), în jurul anului 1250.
În următorul secol, Papa Urban al V – lea dispune să se trimită 25 de fraţi „pentru cultivarea viei Domnului” în părţile Lituaniei, Rusiei şi Moldovei. În plină campanie de catolicizare a naţiunilor, domnul Moldovei Laţco Voievod, împins de motive politice, îî comunică papei Urban al V – lea că vrea să se convertească la catolicism. Urmele acestei convertiri însă nu au rămas prea vizibile,fiind un gest politic, dar a precedat înfiinţarea Episcopiei De Siret, în 1371(Fig. Nr. 4).
Mai târziu, Biserica Catolică a avut un real sprijin în persoana Margaretei, cumnata domnului Laţcu, şi a fiului acesteia, Petru Muşatinul , timp în care se dezvoltă la Baia un nou centru al catolicismului (Nouzille, 2005), iar influenţa este păstrată mai departe de Ringala, a doua soţie a lui Alexandru cel Bun, care încearcă convertirea acestuia la catolicism. Cu acordul lui Alexandru cel Bun, la cererea regelui polon Vladislav Jagello şi a soţiei sale Anna de Cilli, papa Ioan al XXIII – lea înfiinţează Episcopia de Baia, „pentru propăşirea sufletelor şi în speranţa refacerii unităţii creştine”. 
Venirea husiţilor în Moldova la jumătatea secolului al XV – lea, şi a protestanţilor la jumătatea secolului al XVI – lea, a îngreunat activitatea pastorală catolică, începând a fi refăcută abia spre sfârşitul secolului al XVI –lea şi începutul secolului al XVII – lea, prin sprijinul domnilor Petru Şchiopu, Ieremia şi Simion Movilă.
În 1607, prin numirea de către papa Paul al V – lea a călugărului franciscan conventual Ieronim Arsengo ca episcop titular şi la insistenţele domnului Simion Movilă, ia naştere Episcopia de Bacău, a cărei existenţă s-a întins până în 1818.
Neavând răsunet asupra poporului şi fiind folosită în mare parte în scopuri politice, Biserica Catolică îşi perpetueză existenţa în Moldova sprijinindu-se pe cei câţiva colonişti de origine germanică sau maghiară. 
Cel mai important raport despre viaţa catolicilor din Moldova de la mijlocul secolului XVII provine din partea arhiepiscopului de Marcianopol, Marco Bandinus, cu ocazia vizitei sale apostolice în regiunea Moldovei, în vederea analizării situaţiei populaţiei catolice pentru Sfântul Scaun.
Scrisorile în limba latină şi italiană ale misionarului Bandini către Papă şi autorităţile bisericeşti poloneze, oferă detalii importante despre populaţia catolică din Moldova. Referindu-se la toată populaţia catolică cu termenul generic de „hungarus”, Bandini precizează că românii nu făceau o distincţie etnică între saşi, secui şi maghiari, numindu-i pe toţi „unguri”, aşadar catolici veniţi din Ardeal (Bandini, 2006,6). Constatând declinul catolicismului în Moldova, cauzat de lipsa păstoririi duhovniceşti şi convertirile la ortodoxism, a invaziei tătarilor, care în 1241 a distrus Episcopia Milcoviei, Bandini propune Sfântului Scaun reorganizarea vieţii catolice, „altminteri, în toată Moldova, peste şase sau peste cel mult zece ani, religia catolică se va prăpădi puţin câte puţin” (Codex, pars II,Addenda, I ). Etapa de declin va fi depăşită prin migraţiile masive din Transilvania, ce au urmat în secolele XVIII – XIX şi prin reorganizarea misiunii pastorale sub egida Congregaţiei De Propanganda Fide (Bandini,2006,9).
Ordinul Franciscanilor Conventuali, încredinţat cu misiunea apostolică din Moldova şi Valahia în 1625, au adus în regiunile româneşti misionari italieni, care erau capabili să înveţe rapid limba română, redactând numeroase cărţi de cult sau cu profil filologic în alfabetul latin, într-un moment în care în Biserica Ortodoxă era folosit alfabetul slavon. Deşi misionariatul italian dădea roade excelente în limba română, limba oficială a Moldovei, vorbită de toţi catolicii,indiferent de etnie, prelaţii maghiari au militat pentru folosirea limbii maghiare ca limbă oficială a Misiunii Catolice, fapt cu care Marco Bandini a fost de acord, redactând acte în ambele limbi, română şi maghiară, pentru a pune capăt divergenţelor.
În 1787, Episcopul de Alba Iulia, Ignaţiu Batthyáni, cere printr-o scrisoare adresată Papei Pius al VI – lea , retragerea misionarilor italieni din Moldova şi înlocuirea lor cu misionari maghiari, motivând că limba română nu este înţeleasă de populaţia catolică. Cererea este aprobată, însă doar pentru trimiterea a doi misionari cunoscători de limbă maghiară în satele în care într-adevăr marea majoritate a populaţiei era de origine secuiască, pe valea Trotuşului (Mărtinaş, 1985). Încercările misionarilor unguri de folosire a limbii maghiare în predicare nu s-au oprit aici, însă începând cu secolul XIX, această limbă începe a-şi pierde prestigiul social în rândurile populaţiei catolice, rămânând activă doar în unele sate din grupul sudic, unde procesul de secuizare a fost mai lung.
Misionarii italieni au lăsat rapoarte cu importanţă demografică despre catolicii din Moldova. În 1599, Bernardo Quirini indică existenţa a 1 691 de familii, totalizând 10 774 de persoane, în 15 târguri şi 16 sate. În 1641, Pietro Deodato – Bogdan Bácksič, cu cinci ani înainte de venirea lui Marco Bandini, atestă existenţa a 3 297 de enoriaşi catolici în 25 de localităţi. Doi ani mai târziu, conventualul Bartolomeo Bassetti notează 27 de locuri cu 5 000 de catolici. Bandini totalizează şi el la sfârşitul catalogului1051 de familii (Codex,Catalogus).
Ediţia maghiară a Codexului lui Bandinus (Bandinus, Bibliotheca Moldaviensis,2004), ne oferă o perspectivă diferită asupra vizitei arhiepiscopului în Moldova, concluzionând că nepăsarea Sfântului Scaun pentru limba maternă maghiară a ceangăilor se manifestă până în zilele noastre , prin neîndeplinirea cererilor contante a maghiarilor ceangăi din Moldova ca în bisericile lor slujbele religioase să se celebreze în limba maternă, fiind „parte integrantă a a celui deziderat al Vaticanului ca într-o ţară majoritar ortdoxă să existe o drojdie romano – catolică care să nu difere în limbă de populaţia majoritară” (Idem,290). La fel constată şi Domokos Pál Peter, în lucrarea sa „A Moldvai Magyarság” din 1987: „Printre anii 1622 şi 1818 cunoaştem după nume 54 de prefecţi misionari însărcinaţi cu munca de îngrijire sufletească a ceangăilor maghiari, neavând printre ei nici unul de naţionalitate maghiară” (Ibidem, 291). Denumirea de „unguri” folosită constant de Bandinus, după cum am precizat mai sus, este speculată de Domokos Pál Peter pentru a argumenta că cele 5 000 de suflete catolice menţionate de acesta sunt maghiari ceangăi. De asemenea, el enumeră alte 29 de localităţi de maghiari ceangăi datate cu mult înaintea vizitei lui Bandinus, care nu sunt amintite în raport, ascunzându-se poate „sub denumirea satelor enumerate în raportul lui Bandinus”(Ibidem, 294).
Pentru a înţelege cât mai corect raportul episcopului Marco Bandini, există câteva elemente care nu trebui pierdute din a fi luate în considerare, după cum urmează (Codex, 2006, 24 – 27):
- Influenţa exercitată asupra ierarhului de căte Petru Parcevich şi Paul Beke, călugăr iezuit maghiar, care i-a fost apropiat lui Bandini pe durata vizitei sale apostolice în Moldova. Denumirile maghiare ale localităţilor, maghiarizarea numelor de familie şi atribuirea numelui de „unguri” sunt opera lui Beke, în circumstanţele în care Bandini nu era cunoscător al limbii maghiare.
- Antipatia lui Bandini faţă de meritele confraţilor conventuali, despre care spune că nu cunosşteau limba română, cân de fapt aceştia traduseseră în 1644 un catehism în limba română.
- Lacunele de informare datorate încrederii în „mărturia bătrânilor”.
- Melodramatismul lui Bandini, determinat de dorinţa de a influenţa pe papă şi pe cardinali, descriind cu lux de amănunte sărăcia şi păţaniile din partea domnitorului Vasile Lupu.
 I.1.B.. Geneza fenomenului ceangău

În ultima vreme, în terminologia românească prin ceangăi se înţelege doar ramura din Moldova a ceangăilor, în condiţiile în care în trecut erau numiţi ceangăi şi cei din Ghimeş, judeţul Harghita, de confesiune romano – catolică şi naţionalitate maghiară, sau cei din Ţara Bârsei, judeţul Braşov, de confesiune evanghelică lutherană şi naţionalitate maghiară. Astăzi când ne vorbim despre ceangăi ne referim la o populaţie din Moldova, de confesiune romano – catolică şi de naţionalitate română sau maghiară. Aceştia se disting prin particularităţi lingvistice, iar identitatea lor s-a bazat în primul rând pe apartenenţa la Biserica catolică de rit latin.
Confuziile cu privire la denumirea de ceangău au apărut în primul rând din necunoaşterea subiectului, ce a fost interzis sau manipulat în perioada comunismului.
Prima menţiune documentară a denumirii de ceangău a fost făcută de preotul maghiar Petru Zöld, preot secui originar din Madefalău, astăzi Siculeni, judeţul Harghita. Acesta s-a refugiat în Moldova timp de cinci ani, după ce din cauza evenimentelor social – politice ale vremii a fost întemniţat la Alba Iulia, de unde a evadat după un an (Mărtinaş, 1985). Un izvor important pentru cunoaşterea vieţii catolicilor reprezintă cele trei scrisori ale lui Zöld:
a. Notitia de rebus hungarorum qui in Moldavia et ultra degant, scripta Ad. R. D. Petro Zöld parocho Csik – Delmensi in Siculia data ad A.R.P. Vincenti Blaho din 1970
b. Scrisoarea către Ignaţiu Batthyáni, episcopul Transilvaniei, din 11 ianuarie 1781
c. Scrisoarea către Andrei Dudassi, călugăr paulin, din 3 iunie 1787.
Analizând problema misionariatului maghiar cu care se confruntă catolicii din Moldova, Zöld îşi arată nesiguranţă faţă de viitorul limbii maghiare din această ţară , numindu-i pe aceştia csango – magyarok , un amestec de unguri şi saşi. Fără a se cunoaşte provenineţa denumirii, aceasta a rămas denumirea de sub care catolicii din Moldova încearcă să se elibereze până în zilele noastre, considerând denumirea de ceangău drept o insultă.. Etimologic, termenul ceangău ar deriva de la verbul secuiesc csangani , care înseamnă a se corci, sau din ungurescul sovago, tăietor de sare (Iorga apud Cotoi, 2003), sau din termenul maghiar csang/csang, a hoinări (Tanczos, apud Cotoi, 2003).
Denumirea de ceangău este datorată limbii pe care aceştia o vorbesc. Aşa cum admite şi Zöld, ceangăii vorbesc ungureşte „foarte dezagreabil”, folosind baza românească de audiţie şi articulaţie în vorbirea limbii maghiare, din cauza incapabilităţii de a rosti anumite sunete din limba maghiară, înlocuindu-le cu unele româneşti apropiate (Mărtinaş, 1985, 28 - 29). În limba română, denumirea de ceangău nu are nici un înţeles, aceasta având un sens peiorativ pentru populaţia catolică denumită astfel.
În timpul refugiului său în Moldova, desfăşurată cu aproximativ zece ani după stabilirea locuitorilor în satele vizitate, în 1766, Zöld constată că „toţi cunosc şi vorbesc la fel româneşte şi ungureşte”( Zöld, apud Mărtinaş, 1985, 30 – 31). Concluzia care reiese de aici este că perioada de aproximativ zece ani de la aşezarea locuitorilor în teritoriu care a precedat vizita lui Zöld, nu era suficienă pentru asimilarea de către moldoveni, care presupune o perioadă mult mai îndelungată de timp. Astfel, bilingvismul ceangăilor era mult mai vechi, din perioada în care aceştia locuiau în Transilvania (Mărtinaş, 1985, 31 – 32). În Notitia , Zöld precizează că ceangăii vorbesc foarte neplăcut limba maghiară, sau că vorbesc peltic şi sâsâit, fenomen caracteristic după Mărtinaş unor graiuri locale transilvănene.
Forma primară a termenului ceangău se află în maghiarul csáng , cu variantele csángani, csángódni, elcsángódni, cu înţelesul de străin, înstrăinat, arătând o însuşire sau o calitate, ffind astfel, un nume calitativ şi nu unul etnic, folosit de secui pentru a-i diferenţia pe cei ce erau români, sau alţi oameni ce trăiau în secuime, aspiranţi la calitatea de secui(Coşa, 2007, 27).
O definiţie a O. G. Lecca (1937,137) , ne spune despre „ciangăi” că sunt „locuitorii de origine maghiară(secui) din Moldova, ţinut. Bacău şi Roman, în jurul văei Siretului .Stabiliţi acolo din deosebite timpuri, începând din sec. 13, ca colonii la marginea regatului ung., sau lucrători la minele de sare(valea Trotuş – Ocna). Până azi au păstrat limba, religia, catolică, obiceiurile şi satele lor, şi ceeace e caracteristic, femeile poartă fără excepţie vechiul costum românesc”. Trimiterea la secui ne spune: „(...)Românii aflaţi în regiunea secuiască, s-au contopit cu ei.(La 1300 docum. Vorbesc de satele româneşti „din mijlocul secuilor”). Încă din sec. 13, aflăm pe secui răspândiţi prin partea de jos a Moldovei actuale (Bacău – Putna), în valea Trotuşului. Ei ţineau de episcopia catolică a Milcoviei din s. 13, apoi de a Bacăului. Sate secuieşti se întâlnesc mai târziu şi pe valea Siretului, răspândite prin ţinut. Bacău, Roman, Iaşi. Aceşti secui din Moldova sunt cunoscuţi sub numele de ciangăi.” (Lecca, 1937, 469).
Definiţiile de mai sus pun în evidenţă atât aspectele etimologice şi istorice cât şi „stigma” (Cotoi, 2003) unei populaţii asupra căreia se fac presiuni pentru a descoperi origini pe marginea cărora să se poată specula interese politice, aşa cum Ferenc Pozsony (2006,8) explică : „the ethnological concept of csángó denotes a group somewhat distanced from Hungarians on language, culture and social planes, while not yet fully embedded or integrated into the Romanians”.
„Inovaţia lingvistică” făcută prin alăturarea celor doi termeni „ceangău” (folosit în Transilvania) şi „ungur”(folosit în sensul de locuitor venit din Ţara Ungurească, cum se mai numea Transilvania), raportându-se la o comunitate, a dus la crearea unui „fals etnonim” şi crearea unei „false probleme etnice” în Moldova (Coşa, 2007, 17 – 18).
Astfel, etnonimul „ceangău” a dus la dezvoltarea interesului ştiinţific pentru căutarea originilor acestei populaţii, demers care a dus la crearea unor teorii controversate din punct de vedere ştiinţific.
Generalizarea utilizării termenului ceangău la adresa catolicilor din Moldova a avut urmări ce au creat o criză identitară, din cauza accentuării alterităţii de către populaţia majoritar ortodoxă. Problema impactului pe care l-au avut locuritorii catolici asupra societăţii moldovene româneşti , cere o analiză atentă a raportului dintre identitate şi alteritate din perspectiva catolicilor şi o evidenţiere a strategiilor de integrare socială a cestora în cadrul comunităţii majoritare.

Problema originii (cumană, maghiară ,protoromână ,pecenegă, cabară, hunică, română)

Ca aşezare geografică şi ca origine, ceangăii cuprind două categorii etnice diferite. Marea majoritatea a celor concentraţi în grupul nordic, în zona Romanului şi Bacău, în grupul sudic, derspre care se ştie sigur că nu sunt secui, au coordonate entografice şi tradiţii româneşti Cei situaţi în marea lor majoritate pe valea Trotuşului şi a Tazlăului, sunt de origine secuiască, cu un grai asemănător de cel secuiesc (Mărtinaş, 1985,12).
Prima ipoteză vehiculată cu privire la originea ceangăilor a fost cea a originii cumane, apărută în 1837, în urma studiului lui Gegö Elek pentru Societatea Maghiară de Ştiinţe, în urma constatării unor elemente nemaghiare în studiere vieţii ceangăilor(idem).Teoria a fost adoptată mai târziu de savantul german Gustav Weigand pe baza rostirii siflante a acestora (Coşa, 2007), considerată un reflex întarziat din limba cumană.Această ipoteză a fost abandonată în prima jumătate a secolului al XX – lea.
Deşi nu se poate stabili nici un fel de corespondenţe lingvistice sau etnografice între ceangăi şi cabari, sau între ceangăi şi pecenegi, aceste teorii nu au fost neglijate, adăugându-se chiar ipoteza originii hunice.
 Unii cercetători credeau despre ceangăi ca ar avea o origine mai veche decât a românilor pe spaţiul moldav(Atilla de Gérando, Jean Tatrosi), fiind o bază a teoriilor viitoare conform cărora ceangăii ar fi urmaşi ai maghiarilor din Atelkuzu, care, plecând din Pannonia s-au stabilit pe văile Siretului, Moldovei şi Bistriţei (Mărtinaş, 1985,16; Coşa, 2007, 21).
 Teoria originii maghiare a avut simpatizanţi şi printre istorici români precum A.D. Xenopol, D. Onciul, R. Rosetti , care au fost de acord că ceangăii ar fi o populaţie de origine maghiară, considerând limba vorbită şi catolicismul ca fiind indicaţii suficiente. Radu Rosetti (1905) spune despre aceşti unguri „iuţi la mânie, dârji, nesupuşi , aplecaţi către beţie” (1905, 2) că fac parte din „populaţiunea ungurească din Moldova”, numărând în jur de 50 – 60 000 de suflete, „toţi de religie catolică”, împărţiţi în „ciangăi” şi secui.
 Necesitatea realizării unor demersuri ştiinţifice care să inglobeze şi date lingvistice, etnografice şi folclorice privindu-i pe ceangăii din Moldova a dus la realizarea unei bibliografii impresionante începând cu prima jumătatea a secolului XX. Domokos Pál Peter (1931), evident susţinător al originii maghiare, a realizat cercetări abordând aspecte istorice, ecleziastice, etnografice şi folclorice, concluzionând că limba română vorbită de ceangăi este consecinţă a asimilării de către moldoveni a acestora, ce aparţin naţiunii maghiare, întrucât vorbesc ungureşte (Coşa, 2007, 21 – 23).
 Lükö Gábor (1936) stabileşte pe baza materialului etnografic că grupul nordic este grupul maghiar cel mai vechi, grupul arhaic al maghiarilor din Moldova, în măsura în care ceangăii din zona Siretului şi Trotuşului au legături cu Secuimea (ibidem).
 Printre cercetătorii români ce au arătat interes asupra cazului ceangăilor a fost preotul Iosif Petru Pal, în lucrarea sa „Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, păstorii lor de veacuri”, în care doreşte a motiva că „poporul catolic moldovean nu poate avea o altă origine decât cea românească”(Pal apud Dănilă,2006).
Publicată post mortem, în anul 1985, „în cadrul politicii asimilaţioniste practicate de regimul din acei ani” (Andreescu, 2003), „Originea ceangăilor din Moldova” a lui Mărtinaş oferă ca argument în demonstrarea faptului că ceangăii moldoveni sunt de fapt români din Transilvania, care „scoşi în afara celor trei naţiuni medievale(unguri, saşi, secui)”, s-au stabilit în Moldova, pe valea Siretului, o analiză fonetică şi lexicală a limbii „ceangăieşti”, în care găseşte elemente specifice graiului românesc transilvănean ( rostirea siflantă, rostirea s:ş, rostirea z:j, conservarea lui l’ muiat). 

Aspecte lingvistice

 Vom prezenta mai jos consideraţiile lingvistice asupra graiului ceangăiesc culese de „cărturarul” Dumitru Mărtinaş, fiind cele mai relevante din bibliografia studiată, aducând argumente ce nu pot fi neglijate într-o trecere în revistă a unei probleme complexe cum este cea a ceagăilor din Moldova. Studiile sale pentru lucrarea „Originea ceangăilor din Moldova” au durat aproape 50 de ani, şi au fost făcute în peste 70 de sate cu locuitori romano – catolici (www.asrocatolic.ro) .
 Pornind de la criteriul lingvistic, autorul se bazează pe graiul românesc al ceangăilor, aspect căruia nu i s-a acordat foarte multă importanţă în cercetările anterioare acestuia. Mărtninaş susţine că ceangăii „nu trebuie confundaţi şi nici nu trebuie priviţi ca descendenţi ai vechilor colonişti maghiaro – secui şi saşi de aici” (1985, 47), întrucât cea mai mare parte a locuitorilor maghiaro – secui şi saşi din vechile comunităţi catolice din Moldova dispăruseră la sfârşitul secolului al XVIII –lea (Coşa, 2007, 26). Reprezentând o nouă stratificare de populaţie românească din Transilvania, stabilită în Moldova succesiv în următorii ani, ceangăii şi graiul lor transilvănean sunt „dovada peremtorie a originii lor româneşti” (ibidem).

Consideraţii generale privind aspectele lingvistice

Mărtinaş (1985, 60 – 70) ne prezintă fenomenul lingvistic ceangău sub două aspecte: originar românesc transilvănean şi maghiar, ca rezultat al procesului de secuizare. Din perspectiva românească, graiul siflant caracteristic ceangăilor din Moldova face parte din categoria graiurilor siflante transilvănene, care de-a lungul timpului au dispărut, dar care aveau ca zone de extindere Transilvania de sud – vest, Banat, nord – vestul Olteniei şi sud – estul Transilvaniei, provenienţa ceangăilor. Această rostire siflantă, s : ş (sz : s) nu are origini nici secuieşti, nici maghiare, ea pătrunzând la secui de la populaţia asimilată, ceangăii. Arhaicitatea graiului a fost păstrată până în zilele noastre ca efect al izolării lingvistice datorată apartenenţei lor confesionale. 
Distincţiile fonetice ale graiului ceangău faţă de cel românesc sunt trei (Mărtinaş, 1985, 71 – 87): africatizarea dentalelor t, d urmate de e, i (exemplu frunci, munci, lapci), rostirea siflantă s : ş şi z : j (exemplu sărpi, coazî, săsî, cozoc) şi conservarea lui l’(muiat) netrecut la I, atestată la verbul a lua: eu l’eu, tu l’ei, el l’e, ei l’eu.
 Întocmai ca şi la stabilirea unei origini istorice, preocuparea pentru originea lingvistică a fenomenelor fonetice caracteristice graiului ceangăiesc a dus la crearea unor ipoteze. Ipotezele originii cumane şi originii maghiare ale fenomenelor nu au adus argumente care să ateste existenţă vorbirii siflante la cumanii asimilaţi de maghiari aşezaţi în secolul XIII între Tisa şi Dunăre, respectiv la maghiarii din Athelkuzu . Nefiind un fenomen lingvistic izolat, ci unul “care are la bază un element etnografic comun”(Borcilă apud Mărtinaş, 1985) cu alte graiuri dezvoltate în cadrul limbii române, el reprezintă “o moştenire fonetică din română primitivă, care la rândul ei l-a moştenit direct din limba latină, iar aceasta din indoeuropeană” (Mărtinaş, 1985, 81 – 84).
 Din punct de vedere lexical , originea maghiară a ceangăilor este infirmată de “terminologia lor religioasă, de criteriul suveran al faptelor lingvistice şi folclorice”(ibidem, 89) şi de regionalismele de origine latină (exemplu ler- lat. Lever “cumnat”, corindă – lat. kalenda) (ibidem, 90 – 93).
 Codexul lui Marco Bandini ne oferă de asemeni importante informaţii de ordin lingvistic despre ceangăii din Moldova., cuprinzând ipostaze ale vieţii private şi publice ale comunităţii. Nume comune, nume de ranguri bisericeşti, nume de locuri, nume de dregătorii, nume de târguri şi sate, nume de persoane notate de misionarul Bandini atestă originea română a populaţiei păstorite de acesta. Foarte bine evidenţiată în Codex este vorbirea siflantă , fenomen constatat de Petru Zöld în secolul XVIII, de Weigand în secolul XIX (Codex, 2006, 16) şi de numeroşi alţi lingvişti români şi străini în următoarele secole. Bandini a reflectat pe cât posibil în studiul său pronunţia cotidiană din vremea lui, notând s pentru ş (Terebes, Illyes, Lacatus), sau palatizarea dentalei t (Cheţcani pt Teţcani), sau palatizarea consoanelor iniţiale (Petre notat ca Ghetre, fenomen curent şi în graiul moldovenesc actual) (Ibidem, 15 – 16).
 
Concluzii

Concluziile de ordin lingvistic ale lui Dumitru Mărtinaş (1985) şi ale episcopului misionar Marco Bandini ilustrează caracterul românesc al ceangăilor bilingvi, care constrânşi de împrejurări istorice au adoptat a doua limbă pentru a coexista, dar care au redevenit „unilingvi, ca şi în perioada lor istorică premaghiară” (Mărtinaş, 1985, 94), studiul acestui „document de limbă” ducând la înţelegerea trecutului şi provenienţei lor. Conştiinţa lingvistică românească este evidentă şi puternic argumentată pentru Mărtinaş, considerând dualismul dialectal al ceangăilor doar un reflex istoric produs spontan, în urma necesităţilor conjuncturale. Graiul românesc transilvănean vorbit de aceştia este o incontestabilă dovadă că apartenenţa naţională nu este dată de diversitatea confesională şi nici ghidată de diverse tipuri de interese, ci de elementele culturale arhaice specific româneşti, care au păstrat integritatea culturală şi identitatea naţională, iar utilizarea limbii comunităţii din care a făcut parte este un indicator de toleranţă.
Influenţele asupra limbii au avut loc, atât din partea maghiară spre cea românească, cât şi invers.Dăm ca exemplu sufixele:
1. –şag, magh –sag: furtişag, vălmăşag
2. –şug, magh –seg: meşteşug, vicleşug
3. –eş, magh –es: chipeş, gureş, oacheş
4. –ăluire: chezăşluire
5. –aş, -uş – nomina gentis : lăcătuş (Giurescu ,2000, 240).

Influenţe politice, etnice şi religioase.


 Conflictul de interese politico – etnico – religios nu se mai desfăşoară în vederea stabilirii originii ceangăilor. Această origine pierdută în negura timpului sau în negura conflictelor de interese mai are astăzi doar scop speculativ. 
 Problema ceangăilor din Moldova are profunde determinări politice atât externe cât şi interne. Pe plan extern, conceptul revizionist al „Ungariei Mari” (în maghiară Nagy – Magyarország), de revenire a Ungariei la graniţele avute înainte de 1918, a stârnit îngrijorare în ţările vecine, România, Cehia, Slovacia şi Iugoslavia, care au căutat soluţii de politică externă pentru a contracara poziţiile revizioniste. Naţionalismul maghiar se exprimă în România prin grupuri de etnie maghiară, cum sunt secuii care doresc o autonomie regională în judeţele Harghita şi Covasna, unde sunt majoritari, şi prin UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor din România), partid implicat în guvernare. În viziunea aceasta, ceangăii sunt consideraţi cea mai estică comunitate maghiară, argumentând drepturile asupra Ungariei Mari (Fig. Nr. 2).
 În România îşi desfăşoară activitatea un număr important de organizaţii cu caracter revizionist şi iredentist în vederea refacerii Ungariei Mari., cu simpatizanţi în judeţele cu populaţie majoritar maghiară din Transilvania .Activităţile acestora au un caracter naţionalist – revizionist şi vizează negarea caracterului naţional – unitar al statului român, diminuarea suveranităţii acestuia în zone locuite compact de minorităţi etnice comunitare, subminarea activităţii şi autorităţii unor instituţii legale ale statului în aceste zone, obţinerea autonomiei pe trei nivele: cultural, administrativ şi teritorial. Printre astfel de organizaţii se numără: Mişcarea Tinerilor din cele 64 de comitate, Tinerii Maghiari din Ardeal, Tinerii Maghiari Uniţi, Legiunea Secuiască, Societatea Trianon, Descălecarea 2000, Mişcarea de dreapta pentru Ungaria a Tineretului, Comitetul de Iniţiativă Bolyai, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, Uniunea Civică Maghiară. 
 În Moldova, Asociaţia Maghiarilor Ceangăi, afiliată a Uniunii Democrate Maghiare din România din 1995, desfăşoară activităţi de predare a limbii maghiare extraşcolar. Împreună cu Fundaţia culturală Siret (www.ceangai.ro) , desfăşoară activităţi culturale şi educaţionale, colaborând cu alte asociaţii sau fundaţii precum:Asociaţia Petás Incze János din Suedia, care promovează „cultura ceangăilor”,Institutul Balassi Bálint din Budapesta, care oferă locuri anual pentru studenţii de origine maghiară din Moldova, Universitatea Sapientia din Transilvania, care de asemenea oferă locuri specilae pentru ceangăii din Moldova, Uniunea Cadrelor Didactice Maghiare din România, care se ocupă de buna desfăşurare a orelor de limbă maghiară din câteva sate din judeţul Bacău, Fundaţia Kallós Zoltán din Răscruci judeţul Cluj, organizatoare de tabere (www.ceangai.ro), Fundaţia Domokos Pál Péter cu sediul la Miercurea Ciuc, Fondul Unit Maghiar din San Francisco şi Asociaţia Szabadságharcos, cu scopuri educaţionale, în limba maghiară (Borbáth, 2007).
 Pe plan religios, Biserica Catolică din Moldova a susţinut originea română a ceangăilor, considerând că dreptul confesional nu ţine de apartenenţa etnică, ci de liberul arbitru, iar pluralitatea religioasă în România nu este un împediment în a constitui o naţiune. Timp de veacuri, identitatea ceangăilor s-a bazat pe religia romano – catolică şi pe limba pe care au vorbit-o în familie şi în comunitate.Acest lucru poate să lămurească faptul că legăturile cu religia catolică au fost foarte strânse.Lipsa unei cercetări istorice locale a favorizat diversele speculaţii care s-au făcut pe seama identităţii catolicilor din Moldova. Eforturile Bisericii Catolice s-au concretizat prin lucrarea lui Ion H. Ciubotaru, autor al volumelor „Catolicii din Moldova. Universul culturii populare” (2003), care se caracterizează prin trei mari idei: prezentarea istoriei unuia dintre cele mai vechi comunităţi confesionale de pe teritoriul Moldovei, argumentarea faptului că întreaga cultură populară a catolicilor moldoveni reflectă întreaga cultură a poporului român şi oglindirea convieţuirii dintre catolici şi ortodocşi într-un climat paşnic, lipsit de discriminări. Cele trei volume ale lucrării sunt consacrate arhitecturii tradiţionale, portului popular, obiceiurilor tradiţionale şi problemelor legate de folclor, sintezându-se într-o concluzie clară: „Populaţia romano – catolică a fost şi a rămas mereu română” (Ciubotaru, apud Roca, 2003)

Asimilarea etnică a ceangăilor din Moldova


Dacă din punct de vedere etnologic ne interesează studiul originii, întinderea în spaţiu şi transmiterea în timp a tradiţiilor, din punct de vedere sociologic ne oprim asupra proceselor sociale desfăşurate în cadrul comunităţii la care ne referim, asimilarea şi influenţele externe exercitate asupra ei.
 Vorbind de asimilare ne referim la procesul prin care un grup străin sau subordonat se integrează în societatea dominantă (Oxford, 2003, 53) şi presupune faptul că grupul subordonat ajunge să accepte şi să interiorizeze valorile şi cultura grupului dominant, şi existenţa unei asimetrii generate de modul de distribuire a raporturilor de putere şi de control social sau de gradul de adecvare a culturii unui grup la condiţiile structural – istorice ale comunităţii mai largi în care este integrat (Babel, 1993).
Eliminarea sau asimilarea unui grup etnic are loc în momentul în care grupul dominant nu acceptă tradiţiile culturale sau trăsăturile fizice ale acestuia( Chiru, 2005). În cazul ceangăilor, nu poate fi vorba nici de tradiţii diferite , ele fiind în totalitate româneşti, nici de trăsături fizice neacceptate, fiind vorba de aceeaşi rasă europeană. Ce s-a întâmplat atunci în cazul lor? Nefiind o minoritate etnică , ci o comunitate religioasă bilingvă, ceangăii s-au trezit în mijlocul unui conflict de interese despre care nu ştiu foarte multe, dar căruia trebuie să se conformeze. Procesul de asimilare a cărui „victimă” sunt este foarte confuz. Asimilarea culturală este mai mult de ordin teoretic. Componentele civilizaţiei tradiţionale a ceangăilor „se caracterizează printr-o puternică unitate şi poartă pecetea inconfundabilă a spiritualităţii româneşti”(Ciubotaru, 1998, 8) . 
Sub acest aspect, din punct de vedere identitar, un ceangău nu se poate percepe ca diferit faţă de populaţia română ortodoxă cu care convieţuieşte. Discriminarea la nivel comportamental există doar atunci când vine vorba de limba vorbită. Argumentul la întrebarea „Vorbiţi ungureşte?” va fi: „Sunt ortodox. Nu am de unde şti ungureşte!”. Concluzia care se desprinde de aici este faptul ca limba vorbită de ceangăi este strict corelată cu religia romano – catolică a acestora, aspect susţinut de majoritatea istoricilor români. Denumirea de „unguri” se referea la faptul că aceştia proveneau din Transilvania, numită şi Ţara Ungurească.
Nici din punct de vedere civic nu există cazuri în care discriminarea să se remarce. Populaţia romano – catolică a participat la evenimentele istorice marcante pentru naţiunea română , nepunându-se niciodată problema de apartenenţă etnică pe baza căreia să se facă speculaţii.
Atunci, ce rămâne de asimilat? Practic singurul lucru pe care se mai poate specula este limba pe care aceştia o vorbesc. Maghiară? Sau română? Interesant este faptul că în ziua de azi, ceangăii vorbesc ambele limbi menţionate.Ba mai mult, am putea spune chiar trei, dacă e să adăugăm graiul ceangăiesc ca fiind distinct limbii maghiare, fiind o formă arhaică a acesteia. Ceangăieşte încă se mai vorbeşteîn comunităţile mai izolate. Româneşte vorbesc copiii cu părinţii şi la şcoală, aceasta fiind cea mai importantă componentă a procesului de asimilare , şi maghiară. Limba maghiară literară se învaţă de câţiva ani în cadrul orelor extraşcolare aflate sub jurisdicţia Asociaţiei Maghiarilor Ceangăi din România. Dar ei ca ce anume se percep? Prezentăm mai jos un fragment dintr-un articol intitulat „Mărturie despre ceangăi” din revista „Moldvai Magyarság”:
„L-am întrebat pe om, pe ce limbă îi este mai drag? A răspuns că îi plac ambele limbi la fel, dar oare pe care-l consideră ca limbă maternă? A zis că consideră pe ambele limbi materne. Trebuia să sap mai adânc. În ce limbă visaţi? – întrebam. Păi...în maghiară – mi-a răspuns puţin resemnat.
Dar oare peste câteva decenii vor mai exista ceangăi moldoveni care visează în limba maghiară?”(Erzsébet Antal). 
Fragmentul de articol atrage atenţia pus în antiteză cu Dumitru Mărtinaş (1985, 39), care vorbeşte despre conştiinţa lingvistică a populaţiei , care „continuă a vorbi şi a se ruga româneşte”, aşa cum bătrâna Măriţa Ladan de 85 de ani, din Butea, judeţul Iaşi, spunea în 1960 (ibidem): „Noi asă grăim cum am primit gi la oamini sii vechi, altfeli nu scim sî grăim, nu pucem. Asă-i la noi. Ungureci nu scim sî grăim. Nu pucem. Unguri îs altî limbî gi oamin”.
Concluzia este faptul că atunci când sunt întrebaţi în limba română, ceangăii vor răspunde în limba română, iar aunci când sunt întrebaţi în limba maghiară, răspund în limba maghiară. În acest caz, pentru a desemna apartenenţa etnică trebuie să săpăm mai adânc. Cum vorbeşte un ceangău româna şi cum vorbeşte maghiara? Încă de la apariţia termenului „ceangău”, Peter Zöld precizează că aceştia vorbesc toţi ungureşte şi româneşte, dar ungureşte „foarte dezagreabil” (Mărtinaş, 1985, 29). 

 Pentru a aplica în cazul ceangăilor din Moldova teorii de identitate etnică, vorbind aici de teoria anglo – conformităţii, teoria melting – pot sau teoria pluralismului cultural, ar trebui să exagerăm un pic. Astfel de teorii asimilaţioniste nu le putem aplica acestei populaţii, deoarece singura diferenţă faţă de populaţia majoritară este religia. Apoi, în situaţia unui grup din ce în ce mai restrâns, a doua limbă utilizată , limba maghiară.
 Dacă ne referim la stereotipurile etnice care pot exista în cazul de faţă (Chiru, 2005, 35), nici acestea nu sunt legate decât de aspectele lingvistice legate de proveninenţa populaţiei catolice.
 Conform teoriei identităţii sociale (Tajfel, 1978) , limba vorbită de un individ sau felul în care o vorbeşte atrage asupra lui evaluări pozitive sau negative asociate cu grupuri sociale. Ca indicator al identităţii etnice, limbajul desemnează apartenenţa etnică. În mod clar un individ ce vorbeşte limba maghiară va fi considerat maghiar, iar modul în care acesta ascunde sau accentuează apartenenţa lingvistică desemnează în ce măsură identitatea lui etnică este o sursă de mândrie şi respect. 
 Dezvoltarea şi evoluţia individuală sunt influenţate de contextul cultural. Într-un context cultural românesc, un individ nu se poate dezvolta cu o altă conştiinţă decât română. Putem da ca exemplu o persoană care cântă la nunţi şi botezuri, în Frumoasa, care ne spune: „Noi, ceangăii, cântăm cântece moldoveneşti, adunate din moşi strămoşi, numai că le-am înflorit noi un pic”. Întrebarea a fost simplă: „Ce fel de cântece cântaţi?”. Răspunsul a fost cât se poate de complex. Reprezentând o comunitate, individul şi-a argumentat apartenenţa etnică românească, punând în evidenţă faptul că „ceangăii” sunt priviţi diferit, dar elementele culturale sunt identic româneşti.
 Petit (1941, 9) cuprinde în câteva cuvinte definiţia etniei române: „este de origine etnică românească orice persoană care descinde din părinţi, bunici şi străbuni români”. Adaptând conform intereselor lucrării, putem afirma că: este de origine etnică maghiară orice persoană care descinde din părinţi, bunici şi străbuni maghiari. Pentru că ceangăii nu sunt o minoritate etnică, ci una religioasă , încadrarea loc în cadrul unei etnii se face după caracteristicile culturale predominante ale acestora.
Accentuarea grupului de apartenenţă se face din două părţi, română şi maghiară, asupra ceangăilor. Fiind o comunitate considerată hibrid, apartenenţa acestor oameni la grupul etnic al ceangăilor nu poate fi reală, în circumstanţele în care ceangăii nu sunt un grup etnic, deşi constituie subiectul unei controverse politice la nivelul Comisiei pentru minorităţi de la Consiliul Europei (Mihăilescu, 2003), care „a recomandat României să apere şi să păstreze cultura şi limba ceangăiască”.
Raportul despre ceangăi prezentat Consiliului Europei de doamna deputat Tytti Isohookana Asunmaa din Finlanda îi prezintă pe ceangăi ca fiind un grup etnic de religie romano – catolică de origine maghiară , ce au ajuns în stadiul final al asimilării, motiv pentru care sprijinirea acestui grup de către Consiliul Europei este necesară, pentru a nu se pierde această valoare culturală a ceangăilor. Consideraţi una din cele mai enigmatice minorităţi ale Europei, ajungând la un număr de până la 260 000 , cifră ce corespunde populaţiei catolice din zonă, din care doar 60 – 70 000 mai vorbesc dialectul maghiar, acestora le lipseşte o conştiinţă etnică, din cauza asimilării conştiente practicată de societate şi în special de Biserica Catolică. Delegata Consiliului consideră acceptabile teoriile omenilor de ştiinţă „serioşi”, care susţin că ceangăii sunt de origine maghiară şi au sosit în Moldova din vest. Din punct de vedere al limbii, dialectul ceangăiesc , „dialect moldovean din familia fino – ugrică” este în pericol de extincţie, din cauza autorităţii limbii române din şcoli şi neacordarea unui sprijin oficial acordat limbii materne a ceangăilor, limba română monopolizând prin intermediul culturii oficiale şi mass media. Folclorul ceangăiesc este de asemenea în declin datorită asimilării, iar folosirea catehismelor bilingve în română şi maghiară a fost interzis în 1985, cangăii nemaiavând posibilitatea de a se ruga în limba maternă.
Pe baza acestui raport întocmit de Tytti Isohookana Asunmaa, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1521 din 23 mai 2001, conform căreia ceangăii ar trebui să aibă următoarele drepturi:
I. Posibilitatea de a beneficia de educaţie în limba maternă ar trebui garantată, conform cu Constituţia română şi cu legislaţia despre educaţie;
II. Părinţii ceangăi ar trebui să fie informaţi despre legile româneşti cu privire la educaţie, şi ar trebui date instrucţiuni referitoare la modalităţile de aplicare a prevederilor despre limbi;
III. Ar trebui să existe posibilitatea de a participa la slujbe romano-catolice în limba ceangăilor în bisericile din satele ceangăieşti, şi ceangăii ar trebui să aibă posibilitatea de a cânta vechile lor cântece în limba maternă;
IV. Toate asociaţiile ceangăieşti ar trebui să fie recunoscute oficial şi susţinute. O atenţie deosebită ar trebui dată înregistrării corecte a minorităţii ceangăieşti la următorul recensământ oficial;
V. Ar trebui încurajat accesul la mijloacele de informare moderne. Un ajutor financiar ar trebui acordat asociaţiilor ceangăilor, în limita fondurilor disponibile, pentru a fi ajutate să-şi afirme activ propria lor identitate (mai ales printr-o publicaţie lunară şi funcţionarea unui radiou local);
VI. Programe specifice ar trebui create pentru promovarea culturii ceangăilor în cadrul măsurilor de sensibilizare a populaţiei despre această cultură şi pentru cultivarea respectului faţă de minorităţi. Conferinţe internaţionale şi seminarii de experţi ar trebui organizate pentru studierea culturii ceangăilor;
VII. O campanie de informare ar trebui începută în România pentru a face cunoscută cultura ceangăiască şi avantajele cooperării între majoritate şi minorităţi;
VIII. Ar trebui să fie înregistrate carateristicile lingvistice şi etno-grafice ale ceangăilor;
IX. Ar trebui să fie sprijinită dezvoltarea economică a regiunii, mai ales prin înfiinţarea de întreprinderi mici şi mijlocii în satele ceangăieşti." (Sursa: www.ceangai.ro) .
Analizând obiectiv dimensiunile identităţii etnice (Chiru, 2005, 169), limba, religia, ocuparea teriroriului, aspecte specifice ale modului de viaţă, artefacte ale culturii respective, putem concluziona că ceangăii din Moldova reprezintă o minoritate religioasă cu caractere culturale specific româneşti, păstrând arhaicitatea tradiţionalului românesc şi promovând valori culturale definitorii arealului românesc.
Conform Dicţionarului de Sociologie Oxford (2003), etnia defineşte „acei indivizi care se consideră sau sunt consideraţi de alţii ca împărtăşind caracteristici comune care îi diferenţiază de alte colectivităţi dintr-o societate în cadrul căreia dezvoltă un comportament cultural distinct”. Comportamentul cultural al ceangăilor a fost atenţia publicisticii atât maghiare cât şi române. Peter Zöld menţionează o caracteristică a ceangăilor legată de portul lor popular: „îmbrăcămintea lor este românească, ieftină şi e lucrată de nevestele lor” (Zöld, apud Mărtinaş, 1985, 32). În studiile sale etnografice, Ion H. Ciubotaru (1998) arată cum „toate componentele civilizaţiei tradiţionale din aceste aşezări [cu populaţie majoritar romano - catolică] se caracterizează printr-o puternică unitate şi poartă pecetea inconfundabilă a spiritualităţii româneşti. Semnele arhaicităţii şi ale duratei pot fi identificate cu uşurinţă în cele trei compartimente ale creaţiei populare ce fac obiectul prezentei lucrări: arhitectura populară tradiţională, textilele de interior şi portul popular de sărbătoare. Alte dimensiuni ale universului etnofolcloric sin satele catolicilor moldoveni – cum ar fi riturile de trecere, obiceiurile calendaristice, literature şi muzica populară - vor fi tratate în volumele următoare(…)”, subliniind faptul că “identitatea culturală se conservă şi prin păstrarea formelor arhaice ale arhitecturii rurale” (Ciubotaru, 1998, 21), ceangăii având portul acelaşi cu al consătenilor ortodocşi.
“Într-adevăr, aşa după cum s-a mai spus , catolicii din Moldova sunt păstrătorii celor mai vechi tradiţii de vestimentaţie românească din această parte ţării. Portul bătrânesc, pe care ei îl îmbracă şi astăzi, este inconfundabil şi are o puternică personalitate ce se manifestă prin aceea că păstrează , nealterate, elementele fundamentale ale substratului traco – daco – iliric… Particularităţile stilisice şi morfologice, pe care le pune în evidenţăportul tradiţional de sărbătoare al populaţiei catolice din Moldova pledează, fără nici un dubiu, pentru obârşia românească a acestor credincioşi…. Unitatea în varietate, ca şi specificul costumului de sărbătoare pe care îl poartă catolicii moldoveni, rezultă şi din faptul că aceste straie se încadrează viziunii sculpturale a portului românesc” (Ciubotaru, 2003, 166).

Vladimir Petercă (apud Ciubotaru, 1998, 15) consideră ca „fundamentul pentru înţelegerea fenomenului ceangău este conştiinţa acestor oameni: ei nu formează o identitate etnică, ci o comunitate religioasă”.
Identitatea etnică are un caracter fix şi non – negociabil şi se caracterizează prin primordialism, cu amprenta identitară arhaică păstrată, şi prin interacţionism, pe baza indicatorului de toleranţă reprezentat de limba adoptată.
Numele prin care grupul se desemnează este cel de „catolici”, punându-se în valoare diferit faţă de cel atribuit din afară, de „ceangăi”. În acest caz, istoria orală poate reprezenta identificarea membrilor unei minorităţi religioase şi sentimentul lor de apartenenţă bilaterală. 

 Stigmatul atribuit ceangăilor (Cotoi, 2003) duce la devalorizarea identităţii până în momentul în care comunitatea nu mai poate beneficia de aceptarea pe deplin a societăţii din care face parte (Babel, 1993).
 „Ceangăii sunt perfect integraţi în România, însă în ultima vreme se încearcă şi o reapropiere de cultura şi limba maghiară. Căci, deşi persoanele adulte vorbesc ceangăieşte, copiii nu folosesc şi mulţi dintre ei nici nu mai înţeleg acest grai. "Suntem un fel de corcituri", cred ceangăii, care, referitor la identitatea lor cred că "nici unguri nu suntem cum trebuie, nici români, dar bani putem cheltui româneşte foarte bine".
Un singur lucru este foarte clar pentru ceangăi - identitatea lor este în primul rând una religioasă. "Neamul" de la care se revendică ceangăii este cel catolic, iar "descendenţa" lor, una spirituală. Iar dacă la recensământ aceştia se declară români, dacă recensământul e făcut de români şi maghiari, dacă este făcut de Asociaţia Maghiarilor Ceangăi, această comunitate are o singură constantă: romano-catolicismul.
Lăsând disputele referitoare la originea şi limba lor în seama lingviştilor, istoricilor şi a altor specialişti, ceangăii au reuşit să armonizeze, cu înţelepciune, elementele romaneşti cu cele maghiare. Aşa se face că, în această comunitate, există ceangăi pe care-i cheamă Ion, Anton, sau Petrică, ceangăi care mărturisesc, într-un grai al limbii maghiare, că sunt români de când se ştiu.” (Sursa: www.csango.ro, www.protv.ro) .




Asociaţia Maghiarilor Ceangăi din Moldova, Asociaţia Romano – Catolicilor „Dumitru Mărtinaş” , Fundaţia Culturală Siret etc.

Identitatea catolicilor din Moldova suscită un viu interes din partea mai multor foruri naţionale şi internaţionale, prin cadrul cărora asociaţii nonguvernamentale încearcă să scoată la lumină anumite aspecte referitoare la etnia, limba şi portul acestei minorităţi religioase.
 Vom prezenta mai jos activităţile a trei dintre cele mai importante astfel de organizaţii din Moldova, fiecare luptând pentru a demonstra apartenenţa etnică a ceangăilor.

Asociaţia Maghiarilor Ceangăi din Moldova ( Moldvai Csángó Magyarok Szövetsége), „reprezentanţa maghiarilor de la Est de Carpaţi”, principalul promotor al tezelor privind originea maghiară a ceangăilor, este o organizaţie non-guvernamentală şi non-profit, înfiinţată pe data de 20 octombrie 1990, la Sfântul Gheorghe , jud. Harghita, de către „maghiari-ceangăi proveniţi din Moldova” (www.csango.ro), cu scopul de a apăra „interesele membrilor acestei comunităţi.În realizarea acestui scop acţionează pentru dezvoltarea conştiinţei de identitate şi apartenenţă, cultivarea şi transmiterea limbii, culturii, civilizaţiei populare strămoşeşti, precum şi sprijinirea însuşirii cunoştiinţelor în domeniul artelor, culturii şi a ştiinţelor”.(www.csango.ro) . Organizaţia, membră afiliată a UDMR (Uniunea Democrată Maghiară din România) din 1995, şi-a mutat sediul in 1997 la Bacău, unde a militat pentru introducerea orelor de maghiară în şcoli şi a liturghiei în limba maghiară, pentru care le-a fost intestat proces de către ISJ Bacău în anul 2000, prin care se cerea desfiinţarea asociaţiei (Anexa nr. 1,Anexa nr 2).
În prezent, AMCM desfăşoară ore de limba maghiară extraşcolare în 19 localităţi (tabel nr. 5) din judeţul Bacău, în activitatea sa fiind organizatoare şi gazdă pentru numeroase evenimente culturale desfăşurate în aceste localităţi, păstrarea tradiţiilor situându-se printe „obiectivele primordiale” ale asociaţiei.
În cele 19 localităţi, asociaţia deţine sau închiriază case în care să se poată desfăşura decent orele de limbă maghiară. Achiziţionarea acestor locaţii se face pe diferite căi, de obicei prin sponsorizări. De exemplu, pentru sediul AMCM din Pustiana, comuna Pârjol, conform proiectului aprobat de Consiliul Local Pârjol şi de Consiliul Judeţean, beneficiar este „Societatea Maghiară pentru Cultură din Transilvania, pentru AMCM” . Ordonator de credite este tot societatea respectivă, „EMKE”. 

Grupurile folclorice care s-au creat în acest scop participă la diferite manifestaţii culturale atât în ţară cât şi peste hotare, printre cele mai importante festivaluri în acest scop numărându-se:
• Balul Ceangăiesc de la Budapesta, în 2005 fiind la ediţia a IX-a 
• Tabăra Internaţională de Dans şi Cântece Populare de la Jászberény, aflată la ediţia a XXIV-a 
• Zilele Sf. Gheorghe 
• Festivalul şi Săptămâna Satului Fundu-Răcăciuni 
• Săptămâna Satului Somuşca 
• Zilele Pustiana 
• Tabăra de Folclor de la Lunca de Jos 
• Ziua Ceangăilor - organizată anual în oraşele din Ardeal.
Profesorii AMCM (tabel nr. 2)(www.csango.ro) , proveniţi din Ardeal, sau chiar din Ungaria , sunt foarte devotaţi cauzei pe care o servesc, deşi se confruntă cu probleme şi sunt nevoiţi să întâmpine rezistenţa autorităţilor române sau a dascălilor. Din punct de vedere moral, ei îşi îndeplinesc scopul de a-i învăţa pe copii limba maghiară şi de a le fi dascăli apreciaţi.
 Deşi copiii „ceangăi” învaţă limba maghiară în orele extraşcolare (tabel nr. 3), când se joacă sau când vorbesc între ei vorbesc limba română. Spun despre bunicii loc că vorbesc şi română şi ceangăieşte, dar cu părinţii şi la şcoală vorbesc limba română. Profesorii susţin că şcoala în limba română doreşte asimilarea forţată a copiilor, intenţionându-i să părăsească limba maghiară, iar prin orele extraşcolare pe care le defăşoară reuşesc să reumple acest gol care se crează între copii şi cultura maghiară cu care pierd legătura.
 Presa băcăuană nu duce lipsă de articole în care membrii AMCM sunt criticaţi pentru propaganda maghiară pe care o fac în rândul copiilor şi al parinţilor acestora, profitând de sărăcia în care trăiesc şi oferindu-le motivaţii materiale şi financiare, sau apelând la diferiţi „naşi” proveniţi din Ungaria, care le aduc copiilor cadouri motivante.
 Localnicii însă, par a fi foarte indignaţi, aşa cum aflăm din „Observatorul de Bacău” : „Înainte de 1989, nimeni nu-mi cerea să mă declar ceangău. Acum, mai nou mi se cere să fiu mândru de această poreclă. Iar cei care m-au poreclit aşa vin şi ne spun că noi suntem unguri”.

Investigaţia reprezentanţilor APADOR-CH şi ai Ligii PRO EUROPA din decembrie 2001, împreună cu rezultatele investigaţiilor anterioare şi monitorizarea presei demonstrează următoarele:
a. Declaraţiile AMCM şi ale unor membri ai comunităţii ceangăilor maghiari din zonă privind: (i) refuzul de a se acorda drepturi legitime privind studierea limbii maghiare şi ţinerea slujbelor religioase în limba maternă; (ii) presiunile şi hărţuirea ceangăilor care îşi afirmă identitatea maghiară sunt confirmate în totalitate.
b. O îngrijorare deosebită provoacă presiunile asupra copiilor supuşi unui tratament care poate fi traumatic. APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA protestează împotriva acestor comportamente ale unor cadre didactice şi cer instituţiilor competente să ia măsurile impuse în asemenea cazuri.
c. APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA insistă asupra faptului că statutul autonom al bisericii romano-catolice nu înseamnă că aceasta se poate sustrage datoriei de a respecta drepturile omului - care includ şi drepturile minorităţilor -, valorile respectului pentru alteritate şi toleranţă.
d. APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA cer să se respecte dreptul de asociere, acesta incluzând şi respectarea activităţii AMCM, renunţarea la hărţuirea ei. APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA atrag atenţia că oprirea cursurilor de limbă maghiară ţinute de acestă asociaţie, invocându-se reglementările Legii învăţamântului este arbitrară. Cursurile de limbă maghiară nu pot fi echivalate cu activităţile reglementate de Legea nr.84/1995 (reactualizată), ce priveşte “organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ” (art.1).
Protecţia ceangăilor din regiunea Moldovei este, în acest moment, problema protecţiei ceangăilor maghiari . Pentru a opri asimilarea ceangăilor maghiari este nevoie, pe de o parte, de respectarea statului de drept şi, în acelaşi timp, de aplicarea unor măsuri afirmative. Legitimitatea acestor măsuri rezultă din Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare şi din prevederile interne şi internaţionale referitoare la protecţia minorităţilor naţionale. APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA consideră că pentru viitorul ceangăilor maghiari este vitală recunoaşterea statutului lor de minoritate naţională. Pentru aceasta este însă necesar ca persoanele care îşi asumă identitatea de ceangăi maghiari să o facă deschis şi să coopereze pentru crearea unor organizaţii reprezentative. APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA consideră drept un moment cheie al acestui proces recensământul din anul 2002. Reprezentanţii ceangăilor maghiari ar trebui să monitorizeze corectitudinea înregistrărilor efectuate de operatori, după ce au asigurat o dezbatere cât mai largă cu privire la legitimitatea identităţii de ceangăi maghiari.
În mod corespunzător, APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA cer autorităţilor statului să respecte drepturile minorităţilor, aşa cum sunt ele garantate de Constituţie şi de legislaţia internă, de convenţiile în materie ale Consiliului Europei, OSCE şi ONU şi rezoluţiile cu privire la situaţia ceangăilor din România. 


 Asociaţia Romano – Catolicilor „Dumitru Mărtinaş”
este o organizaţie creştină, non – guvernamentală, cu personalitate juridică, culturală şi apolitică. Înfiinţată în iunie 2000, acelaşi an în care AMCM a câştigat procesul cu ISJ Bacău în vederea introducerii orelor de limbă maghiară în şcoli, asociaţia îşi defineşte ca obiectiv reprezentarea şi apărarea intereselor creştinilor romano – catolici din Moldova, precum şi a diasporei catolicilor moldoveni.
 Necesitatea înfiinţării asociaţiei a fost motivată de schimbările de natură socială, economică şi politică apărute în România după anul 1990, prin accentuare discuţiilor privind identitatea românească versus identitatea maghiară a populaţiei catolice din Moldova, denumiţi generic „ceangăi”. Cu sprijinul Arhiepiscopiei Romano – Catolice din Bucureşti şi al Episcopiei Romano – Catolice de Iaşi în afirmarea şi apărarea identităţii româneşti a catolicilor din Moldova, asociaţia îşi exprimă scopul că „acestea vor putea contribui la tratarea în conformitate cu adevărul a problemei ceangăilor”.


 Pintre activităţile asociaţiei se numără: 
2001
- Adunarea generală de constituire a Asociaţiei Romano - Catolicilor “Dumitru Mărtinaş”, 17.03.2001;
- Universitatea de Vară Izvorul Mureşului “Românii si integrarea euro – atlantica”;
- Simpozionul Internaţional „Drepturile omului: Dimensiune spirituala şi acţiune civica”, Iaşi, Ediţiile IV-VI;
2002
- Simpozionul “Romano - catolicii din Moldova şi identitatea lor”, Bacău;
- Scrisoarea adresată preşedintelui Comisiei pentru cultură, ştiinţă şi educaţie a APCE
- Lansare de carte: Anton Coşa, „Cleja. Monografie etnografica”;
- Simpozionul Internaţional „Identitatea culturala a romano – catolicilor din Moldova”, Bucureşti;
- Dezvelirea plăcii comemorative „Dumitru Mărtinaş” la Şcoala generala din comuna Butea, judeţul Iaşi;
- Seminarul Internaţional „Originea, cultura şi limba ceangăilor”, Iaşi
- Lansare de carte pr. Alois Moraru, Ioan Dimişcă, Anton Coşa, „Pildeşti. Monografie istorică”;
- Inaugurarea Muzeului Diecezan al catolicilor din Moldova din Săbăoani, Judeţul Neamţ;
- Lansare de carte: Ion H. Ciubotaru, „Catolicii din Moldova”, vol. II;
- Lansare de carte: Liviu Pilat, „Comunitaţi tacute. Satele din parohia Săbăoani (secolele XVII-XVIII)”;
- Lansarea revistei Asociaţiei Romano – Catolicilor „Dumitru Mărtinaş”;
- Sesiunea Naţională de Comunicari Ştiinţifice „Românii din Sud-Estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizaţie”, Sf. Gheorghe, Ediţia a VII-a;
- Concurs pe teme privind istoria şi civilizaţia romano-catolicilor din Moldova organizat cu elevii Şcolii generale nr. 1 din Cleja, judeţul Bacău;
2003
- Dezvelirea Monumentului Eroilor din comuna Cleja, judeţul Bacău;
- Sesiunea Naţionala de Comunicari Ştiinţifice “Românii din Sud Estul Transilvaniei. Istorie, cultura, civilizatie”, Miercurea Ciuc
2004
- Zilele Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, Simpozionul “120 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi”;
Membrilor Asociaţiei “Dumitru Mărtinaş”, printre care si preşedintelui Gheorghe Bejan, li s-a acordat Medalia Jubiliara emisa cu ocazia aniversarii a 120 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi;
- Standul de carte “Valori culturale ale romano-catolicilor din Moldova” în cadrul Salonului cărţii Avangarda XXII;
2005
- Universitatea de vară Izvorul Mureşului, 10-17 iulie 2005.
- Sesiunea Naţională de comunicări ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie-Cultură-Civilizaţie”, Miercurea-Ciuc, 23-25 septembrie 2005
- Biroul de informare al Consiliului Europei Bucureşti, discuţii pe tema comunităţii catolicilor din Moldova, vizând protecţia minorităţilor şi promovarea valorilor culturale ale acestora, 3 –7 octombrie 2005
- Realizarea în colaborare cu TVR a filmului documentar “Mărturii" privind comunitatea catolicilor din Moldova”, septembrie 2005
- Lansarea la Bacău a volumului al III-lea al lucrării Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, 28 decembrie 2005.

 Fundaţia Culturală Siret a fost înfiinţată la Roman în august 2002, din iniţiativa a „trei ceangăi din zona Romanului”. Scopul fundaţiei este „promovarea valorilor culturale din zona Moldovei de mijloc, a activităţilor culturale care au legătură cu această regiune şi sprijinirea dialogului cu alte culturi.Promovarea valorilor şi activităţilor culturale se face prin organizarea, sprijinirea şi popularizarea activităţilor ştiinţifice, culturale, artistice şi distractive care au legătură cu tradiţiile, cultura şi istoria zonei Moldova de mijloc.Sprijinirea dialogului cu alte culturi se face prin organizarea şi susţinerea de activităţi culturale, ştiinţifice, artistice şi distractive care prezintă valori autentice ale altor culturi”. (extras din statutul Fundaţiei Culturale Siret, www.ceangai.ro ).
 Din punct de vedere al construcţiei site-ului ca documentaţie , site-ul Fundaţiei Culturale Siret pare a fi cel mai complet. La fel cum „Originea ceangăilor din Moldova” este pentru asociaţia „Dumitru Mărtinaş” cartea de căpătâi, la fel „Ceangăii din Moldova” a lui Ferenc Pozsony este pentru Fundaţia Culturală Siret cartea de la care pornesc în argumentare şi în expunerea teoriilor. 
 „Ceangăii din Moldova”, a lui Pozsony, este criticată foarte dur din punct de vedere al realităţii istorice, fiind considerată „abundentă în confuzii, aberaţii, falsuri şi denaturări dintre cele mai grave, inadmisibile şi de neacceptat de către oamnii care cunosc şi judecă corect realitatea”. Recenziile făcute la această carte ne explică cum abordarea problemei tratate din toate perspectivele existente, dorindu-se a fi o lucrare cu caracter enciclopedic, face să creeze o mai mare confuzie, fiind o carte pusă „în slujba elitelor culturale şi politicii maghiare”. "În epoca modernă - scrie autorul - elita culturală şi politică este cea care atribuie naţiunii o valoare importantă - rolul primordial şi determinant în formarea identităţii. Ea consolidează şi reprezintă constant coeziunea acestei comunităţi imaginare prin intermediul unor instituţii particulare, iar în discursurile ei ea atribuie un rol decisiv culturii, limbii şi istoriei naţionale. Dezvoltarea identităţii naţionale în epoca modernă este strâns legată de naţionalism. Rezultatul unui proces reuşit de construcţie naţională este că indivizii îşi vor însuşi cele mai importante valori ale comunităţii naţionale, iar cei care posedă sentimentul de apartenenţă la comunitatea astfel creată vor putea fi mobilizaţi cu succes în orice moment în numele scopurilor naţionale formulate de elită. Naţiunile sunt rezultatul activităţii elitelor"(Pozsony, apud, Zaharia). 
  „Autorul a aplicat şi românilor modul tiranic şi criminal în care s-a format naţiunea maghiară. El nu a avut capacitatea de a face diferenţa dintre constituirea naţiunii române - pe cale firească, normală, printr-o continuitate perfectă a daco-romanilor, folosirea limbii şi culturii strămoşeşti, păstrarea religiei creştine-ortodoxe, din care s-a desprins şi cea catolică, evoluţia firească a unei conştiinţe naţionale reflectată şi în lupta dusă contra agresorilor maghiari, poloni, otomani, austrieci, ruşi, austro-ungari, a maghiarismului condus de Bela Kuhn şi preluat de Horthy şi urmaşii săi contemporani nouă. Elitele maghiarismului nu sunt decât rezultatul mitizării unor tirani şi asasini de români. În ceea ce-i priveşte pe românii catolici din Moldova, amintim celor ce au sentimente româneşti afirmaţia facuta de Nicolae Iorga în 18 februarie 1939: "Fac mare eroare cei care-i consideră pe catolicii din Moldova că ar fi străini de neamul romanesc, căci trebuie să se ştie că aceştia sunt cei mai puri români (...), iar sentimentele lor au fost româneşti totdeauna". Stau mărturie în această privinţă şi cei 153 de eroi catolici din Moldova, din care 72 din judeţul Bacău, ai războiului de independenţă. În timpul celor două conflagraţii mondiale catolicii au luptat cu eroism alături de fraţii lor ortodocşi, fără să se manifeste acte de trădare naţională.” 
Autorul are dreptate atunci când afirmă că „ceangăii n-au participat la formarea statului naţional maghiar” , însă trebuie menţionat faptul că această realitate a fost urmarea participării ceangăilor la formarea statului naţional român. Întradevăr, întotdeauna în decursul istoriei catolicii din Moldova şi-au afirmat loialitatea faţă de ţara în care trăiau, probând-o prin participarea alături de locuitorii ortodocşi la toate evenimentele care au jalonat devenirea istorică a României, a statului naţional român, cum ar fi Unirea Moldovei cu Ţara Românească (1859), războiul de independenţă (1877 – 1878), cel de reîntregire (1916 – 1919), ori al doilea război mondial (1941 – 1945). Şi, cu siguranţă, nu întâmplător ungurii s-au plâns întotdeauna de „lipsa conştiinţei maghiare” şi „puternica răspândire a patriotismului românesc” printre catolicii din spaţiul moldav.

Un aspect diferit faţă de celelalte două orientări teoretice este faptul că termenul de ceangău are în vedere acea parte a populaţiei catolice din Moldova „care vorbesc sau înţeleg un dialect maghiar şi la cei care se identifică drept ceangăi în baza originii lor maghiare, deşi nu cunosc limba maghiară”.

La o analiză comparativă a situaţiei ceangăilor din Moldova prin prisma celor două perspective de apartenenţă naţională, putem distinge elemente caracteristice fiecăreia. Originea română a ceangăilor, cu un mare sprijin în Biserica Catolică, Asociaţia Romano – Catolicilor „Dumitru Mărtinaş” se bazează în argumentare pe : ceangăii nu pot fi priviţi ca un grup etnic distinct, deoarece tradiţiile, obiceiurile şi universul cultural sunt în întregime româneşti, identitatea lor nu este una etnică, ci una religioasă , aşa cum a remarcat odinioară şi principele cărturar Dimitrie Cantemir, faptul că ei se denumeau „catolici atât după neam cât şi după religie” (apud Coşa, 2007), participarea credincioşilor catolici la evenimentele istorice marcante pentru istoria românilor şi în particular a regiunii istorice Moldova afirmă apartenenţa şi calitatea de cetăţean român. Identitatea religioasă se demonstrează uşor. În satele cu populaţie mixtă catolică şi ortodoxă, un ortodox va răspunde „Sunt ortodox, nu am de unde să ştiu ungureşte”.Asocierea catolicilor cu limba maghiară este mai mult decât evidentă, asta însă nu înseamnă că locuitorii nu convieţuiesc în aceeaşi armonie ca şi acum câteva sute de ani. În satele majoritar sau în totalitate catolice , formula de salut cel mai des utilizată era, cel puţin în trecut, „Lăudat să fie Isus!”, refelctând importanţa acordată religiei şi identificarea acestora cu faprul că sunt catolici.
Caracteristicile argumentative ale publicisticii maghiare se bazează în primul rând pe politica asimilaţionistă organizată forţat de statul român şi de Biserica Catolică, care „îşi asumă asimilarea ceangăilor – maghiari”, ce a dus la pierderea memoriei originii maghiare, fiind astfel maghiari asimilaţi, în antiteză cu sintagma „români incomplet maghiarizaţi, plecaţi din satele lor din Ardeal şi stabiliţi în Moldova”(www.asrocatolic.ro). 
 În ceea ce priveşte activitatea fiecărei asociaţii, observăm că în timp ce Asociaţia Mghiarilor Ceangăi din Moldova pune un mai mare preţ pe activităţile folcloristice, Asociaţia „Dumitru Mărtinaş” acordă o mai mare importanţă aspectelor culturale ce ţin să demonstreze şi să conserve teoria originii române a ceangăilor, susţinută de Biserica Romano – Catolică din Moldova.
Pe site-urile acestor organizaţii ce se îngrijesc de drepturile ceangăilor observăm că numele de ceangău apare ca adjectiv pe lângă „maghiari”, respectiv „romano – catolici”. Pentru a pune în evidenţă faptul că se poate specula orice aspect care poate veni în favoarea apartenenţei la o etnie. Când spunem „ceangău” ne referim la acea persoană din spaţiul istorico – geografic mai sus menţionat, care nu este român, dar vorbeşte româneşte şi are tradiţii româneşti, care nu este maghiar , dar vorbeşte limba maghiară. Deşi implementat în vocabularul uzual atunci când ne referim la o anumită parte a populaţiei romano – catolice din Moldova, ceangău este impropriu folosit, fiind perceput ca având un sens peiorativ. Ceangău – maghiar sunt consideraţi de publicistica maghiară toţi vorbitorii de limbă maghiară, asimilaţi sau în curs de asimilare. Ceangău – romano-catolic sunt , din punct de vedere al publicisticii româneşti, toţi romano – catolicii, care au vorbit sau care vorbesc graiul ceangăiesc, şi este mai mult folosit pentru a se se referi la aceeaşi populaţie care necesită argmuntarea faptului că originile sale sunt strict româneşti, în antiteză cu teoriile originilor maghiare.
Identitatea naţională despre care vrem să aflăm este in acest caz românească. Ceangăii nu se consideră maghiari ca şi caz comparativ, dacă întrebăm un locuitor din Miercurea Ciuc de este el, va răspunde fără dar şi poate că este maghiar. Vorbind de conştiinţa lingvistică a populaţiei, Mărtinaş (1985, 39) spune că ceangăii „continuă a vorbi şi a se ruga româneşte”.

 

Ceangăii în recensăminte
 
 Problemele legate e originea catolicilor din Moldova par a nu avea sfârşit. Speculaţiile etnice adresate catolicilor ce s-au declarat români la ultimul recensământ din 2002 au generat şi încă mai generează discuţii. Includerea în schema de evidenţă a falsului etnonim „ceangău”
Numărul ceangăilor în recensăminte a fost unul din cele mai disputate aspecte între maghiari şi români. Deisscrepanţele apărute s-au datorat mai ales din cauza limbii vorbite de aceştia, neluându-se în seamă conştiinţa etnică a acestora şi felul cum se identifică ei raportându-se la aspectele sociale de care sunt legaţi.
Datele pe care le vom prezenta sunt culese din studiile diverşilor autori citaţi în bibliografie.
Recensământul oficial din 1859 indică 37 823 de vorbitori de limbă maghiară din 52 811 romano – catolici din Moldova (www.ceangai.ro) . După recensământul oficial din 1890, în judeţul Bacău , cultul catolic număra 32 463 de suflete, din care 25 914 unguri .
Contextul politic de la sfârşitul secolului al XIX – lea , prin sistemul de guvernare stabilit prin Constituţia de la 1866 şi regimul politic ce evolua pe o linie democratică favoriza statutul social al catolicilor din Moldova. În ceea ce priveşte numărul acestora, raportul episcopului Camilli, trimis în 1890 binefăcătorilor seminarului din Bruxelles (Moraru, 2002), vorbeşte de 65 000 de catolici, din cei aproximativ 2 000 000 de locuitori ai ţinutului. Printre catolicii din Moldova nu se găseau din clasele înalte ale societăţii, având în vedere faptul că 82% din populaţie trăia în mediul rural.
La recensământul din 1992, „ceangăii – maghiari” din judeţele Covasna şi Harghita (migraţi din Moldova) şi-au declarat apartenenţa la naţionalitatea română (Fig. Nr 2) şi confesiune romano – catolică (Tabel nr. 1). 
În judeţul Bacău, în 1992 erau 4 371 maghiari şi 1 137 ceangăi (www.asrocatolic.ro) , în 2002 înregistrându-se o uşoară scădere a numărului acestora.
Recensământul din 2002 atestă existenţa a 265 000 de catolici în Moldova, din care 95 % se consideră şi se declară români. În afara celor 1 266 de ceangăi declaraţi, dintre care doar 307 vorbitori de limbă maghiară, catolicii din Moldova resping catalogarea ca minoritate etnică şi atribuirea improprie a numelui de ceangău.
 Structura etnică a judeţului Bacău din 2002 arată o pondere de 97,47% a românilor (688 719), 0,61% maghiari şi secui(4 317) şi ceangăi 0,11% (796). Faţă de recensământul din 1992, s-a înregistrat o scădere cu 30% a ceangăilor (Tabel.nr. 4). În privinţa ceangăilor, comuna Balcani concentrază 22,99% din populaţia judeţuui declarată astfel, urmată de comuna Răcăciuni (17,09%), municipiul Bacău (10,05%), Pârjol (9,05%), Ghimeş Făget (8,92%), Cleja (6,91%), Faraoani (5,15%) şi Pîrgăreşti (5,03%). Singura comună în care poplaţia de etnie română nu este majoritară este Ghimeş Făget, unde maghiarii reprezintă 50, 94%.


Uniunea Europeană şi ce inseamnă a fi ceangău în Uniunea Europeană

Politici culturale ale Uniunii Europene

 Cultura, ca şi „complex de elemente distinctive spirituale, materiale, intelectuale şi emoţionale ce caracterizează o societate sau un grup social, include nu numai artele şi literatura, ci şi moduri de viaţă, drepturile fundamentale ale omului, sistemele de valori, tradiţii şi credinţe.”  
 Sistemul de politici culturale este de referinţă pentru acţiunile cu caracter cultural, fiind rezultatul unui proces de structurare a acţiunilor şi obiectivelor referitoare la dimensiunea culturală a ansamblului social.
 Uniunea Europeană repartizează din punct de vedere al strategiei culturale , responsabilităţi între indivizi, colectivităţi, grupuri asociative şi structurile autorităţilor publice, în vedeea proiectării unui sistem de acţiuni care asigură realizarea obiectivelor pe termen mediu şi lung.
 Multiculturalismul celebrează ca ideal tip varietatea culturală, exprimată în primul rând prin varietatea lingvistică şi religioasă (Oxford, 2003, 538).
Cazul nostru de varietate culturală se exprimă atât pe plan lingvistic cât şi pe plan religios. Populaţia vorbitoare de limbă maghiară din Moldova nu se identifică în totalitate cu cei numiţi generic ceangăi, aceştia din urmă fiind numiţi mai ales din cauza apartenenţei confesionale la romano – catolicism. Aşadar, putem vorbi de două aspecte ale varietăţii culturale.
Pe plan lingvistic, vorbitorii de limbă maghiară , urmaşi ai secuilor ce s-au stabilit pe valea Trotuşului , îşi păstrează valorile culturale ce îi diferenţiază de populaţia majoritar românească, evidenţiindu-se în special prin particularitatea limbii maghiare vorbite de către aceştia.

Globalizarea ,ca sistem complex, oferă nebănuite oportunităţi pentru domeniul culturii, dar şi numeroase puncte de vedere potrivit cărora reprezintă un factor de risc pentru culturile şi identităţile naţionale sau locale.
Impactul globalizării asupra culturii poate fi analizat prin prisma a trei teorii contemporane promovate în medii ştiinţifice : ca heterogenizare culturală (creşterea varietăţii şi diversităţii produselor culturale, “consumatorul este rege”), ca omogenizare culturală (ameninţarea culturilor locale de către modelele vestice/americane – fenomenul McDonald-izării) , ca hibridizare culturală (amestecul de culturi ce are ca rezultat un “mélange” global). Teoriile nu se exclud una pe cealaltă, ci se completează, aducând un aport de considerare a globalizării atât o oportunitate de dezvoltare, îmbogăţire şi diversificare a vieţii culturale cât şi o ameninţare la adresa identităţilor culturale naţionale sau comunitare. Pe de o parte, globalizarea determină un anume grad de omogenizare şi armonizare a legislaţiei, structurilor administrative şi instituţionale, a ideilor, idealurilor, moralei şi practicilor sociale. Pe de altă parte, globalizarea are ca efect apariţia unor forme „hibride” de practici creative şi expresii culturale. În acelaşi timp, însă, globalizarea poate încuraja heterogeneitatea, diversitatea culturală şi specificitatea.
Promovând diversitatea culturală şi lingvistică în societatea informaţională, principiile şi obiectivele politicilor culturale din România sunt stabilirea direcţiilor strategice, crearea structurilor şi oferirea resurselor necesare realizării condiţiilor care să permită şi să faciliteze dezvoltarea umană şi satisfacerea cerinţelor culturale ale individului şi ale comunităţilor.

Identitate naţională vs. Integrare europeană


 Apartenenţa la spaţiul cultural european şi construirea a ceea ce numim identitatea culturală europeană impune o abordare care să armonizeze obiectivele economice, comerciale, sociale cu cele culturale. În plan european, diversitatea de practici şi tradiţii culturale a ţărilor europene trebuie percepută ca bogăţie şi nu ca sursă de divizare şi conflicte. „Identităţile culturale nu sunt o stare de fapt şi nici nu se coagulează spontan, aşteptând să fie descoperite şi descrise (...) ele se contruiesc şi, uneori, se inventează pur şi simplu, din tot ceea ce o comunitate alege să fie reprezentativ pentru sine, în decursul unor perioade relativ lungi de timp” (Spiridon, 2006, 11).
Procesul de integrare europeană presupune un echilibru între valorile şi principiile acceptate în comun, pe de o parte, şi specificitatea naţională şi locală, pe de altă parte. În acest sens, politicile culturale naţionale trebuie să găsească mijloacele pentru a rămâne deschise la schimbul de valori în contextul pieţei europene integrate şi, în acelaşi timp, pentru a susţine bogăţia, vitalitatea şi diversitatea culturilor proprii. 
Cuciuc (2001) numeşte ţara noastră un „spaţiu geopolitic al toleranţei”, în care populaţii de etnii diferite s-au aşezat şi şi-au păstrat limba. Putem denumi astfel că trăim într-o societate „deschisă”, nu deschisă în sens fără frontiere, ci deschisă fără a risca autodistrugerea ca societate (Popper apud Sartori, 2007). Pluralismul cultural presupune o dispoziţie tolerantă a culturii dominante faţă de culturile minoritare care apar în cadrul societăţii.
În acest context România trebuie să-şi definească propriile răspunsuri la toate aceste probleme şi să îşi formuleze propriile opţiuni şi, în consecinţă, propriile politici culturale.Dacă „identitatea este proprietatea a ceva ce este identic” (Lorenzi – Cioldi, Doise, 2007), atunci ea se ancorează în relaţia dintre individ şi colectivitate, având ca scop diferenţierea prin punerea în contrast a valorilor identificatoare.
În conferinţa ţinută la Sorbona în 1882, Ernest Renan (apud Thiesse, 2000) prezice că orice început de naţiune îşi va avea sfârşitul cel mai probabil într-o confederaţie europeană. În cadrul acestei confederaţii în care trăim astazi, Uniunea Europeană, prezisă de Renan cu mult timp înainte, multiculturalismul sau pluralismul cultural devin noţiuni cu importanţă răsunătoare în discuţiile ce se învârt în jurul unor comunităţi cu caracteristici un pic ieşite din comunul dominant, precum sunt ceangăii din zona Moldovei.
Conceptele de identitate şi diversitate culturală se regăsesc la nivel naţional în cadrul noţiunilor de multiculturalitate şi interculturalitate. Diversitatea culturală devine astfel un elemen central al politicilor şi strategiilor culturale, adoptând sensul de diversitate etno – rasială (comunităţi şi minorităţi naţionale), diversitate lingvistică, fiecare grup sau comunitate păstrându-şi pe lângă elementele comune şi propria identitate culturală.
Procesul de integrare europeană presupune păstrarea valorilor specifice comune naţiunii în echilibru cu valorile şi principiile comune. În acest fel politicile culturale naţionale să rămână deschise la schimbul de valori în contextul integrării europene. A fi european înseamnă a-ţi exprima ferm diferenţele.
Ce îi face diferiţi pe catolicii din Moldova este „falsul etnonim”de ceangăi care le-a fost ataşat din motive de necunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte istoria concretă sau caracteristicile de ordin lingvistic şi perpetuarea temporală a acestora în spaţiul est carpatic, unde îşi continuă existenţa, astăzi nu numai ca „ceangăi - maghiari” sau ca „ceangăi – romano-catolici”, dar ca români integraţi în confederaţia europeană. Acest statut este dobândit prin cultura specific românească pe care o practică în toate aspectele vieţii sociale.
Prin socializarea cu anumite norme şi valori, apartenenţa etnică duce la efecte similare cu cazul în care identitatea ar fi codată genetic, deşi ea este contruită prin interacţiune socială ( Femminella, apud Soreanu, 2005, 69).

Concluziile cercetării

 Conform studiilor aparţinând lui Dumitru Mărtinaş, Ion H. Ciubotaru, Anton Coşa ş.a., convieţuirea dintre români şi secui din sud – estul Transilvaniei a dus la crearea „fenomenului ceangău”, în strânsă egătură cu fenomenul de secuizare. În cadrul acestui proces, cei care nu reuşeau să se identifice cu etnia secuiască erau numiţi ceangăi, pentru a pune în evidenţă faptul că erau caracterizaţi ca fiind străini, ce nu au putut fi asimilaţi complet. O parte dintre aceştia pierzându-şi privilegiile, sunt nevoiţi să migreze în Moldova sau în alte zone, de fiecare dată termenul de ceangău referindu-se la individ şi nu la o comunitate anume (Coşa,2007). Termenul ajunge la nivel de comunitate în 1781, prin utilizarea sintagmei „ceangău – maghiar” de către preotul secui Petru Zöld, creându-se astfel o falsă problemă etnică , ca urmare a generalizării sintagmei ca etnonim.
 În ultima jumătate de veac, problema ceangăilor a fost exploatată de forţe politice interne şi externe, în trei etape. Prima etapă, între anii 1947 – 1954, când, sub presiunea modelului sovietic, de stat multinaţional, s-a încercat introducerea în şcoli a limbii maghiare în satele catolice din ţinuturile Roman şi Bacău. A doua s-a desfăşurat în anii 1980, pe fondul agravării situaţiei materiale şi a îngrădirii drepturilor cetăţeneşti de către regimul ceauşist, moment în care a apărut lucrarea lui dumitru Mărtinaş, pentru a demonstra apartenenţa etnică română a ceangăilor. A treia etapă este încă în desfăşurare, încercându-se o remaghiarizare a populaţiei romano – catolice din zona Bacăului, sub atenţia UDMR. Pentru acest lucru s-a militat introducerea limbii maghiare în şcolile din localităţile în cauză, sau chiar introducerea liturghiei în limba maghiară în bisericile locale. Interesele exclusiv politice duc la adâncirea controversei, în schimbul rezolvării ei, creând confuzie din ce în ce mai mare nu numai la nivel ştiinţific, dar afectând chiar populaţia în cauză.
 Indiferent din ce parte este privită, realitatea este incontestabilă pentru toţi. Prin directa obervare sau prin studiul documentelor istorice, se observă uşor că ceangăii sunt români de religie romano – catolică, cum de altfel ei înşişi se autodeclară.Ca să distingi adevărul de minciună este de ajuns să te opreşti într-unul din satele de ceangăi din Moldova . Elementele de folclor ce te întampină aici, pornind de la construcţia casei, portul popular, dansurile, strigăturile, obiceiurile, arta populară, şi toate tradiţiile sunt de un specific românesc transilvănean incontestabil (cojocăritul, tâmplăritul, ţesutul lânii, al inului , al cânepii, costumelor naţionale şi lăicerelor).
 Graiul ceangăiesc încă vorbit în cele câteva localităţi din Moldova, auzit din ce în ce mai rar, se datorează în special izolării lingvistice, nivelului ridicat al vârstei şi obişnuinţei localnicilor. În urma cercetării lingvistice a graiului, făcută de Mărtinaş şi de alţi cercetători, cum am descris în prezenta lucrare, putem concluziona că graiul ceangăiesc are mai multe caracteristici ardeleneşti decât moldoveneşti, vorbirea siflantă, utilizarea cuvinelor din limba latină (ler) sau regionalisme care încă se mai folosesc în Ardeal (lele), iar influenţele maghiare au rămas în ziua de astăzi sporadice.
 Dacă e să privim statistic problema ceangăilor, aşa cum am tratat-o mai sus, structura după limba vorbită de aceştia (Fig. Nr. 2), ne vine greu să credem că unii politicieni de etnie maghiară susţin că ceangăii vor să înveţe limba maghiară şi autorităţile române refuză să accepte introducerea limbii maghiare în şcoli ca limbă maternă (!).
 Însă, pentru cei 307 ceangăi vorbitori de limbă maghiară şi pentru apărarea drepturilor lor ca minoritate etnică, există foarte multe organizaţii non-guvernamentale sau asociaţii, atât în Ungaria, cât şi în România, sau în alte ţări. Prezentăm mai jos, câteva dintre acestea, găsite în urma unei căutari pe www.google.com .
În Ungaria: 
- Fundaţia Culturală Folclorică (Festivalul Ceangăiesc Jászbéreny)
- Fundaţia Frater Julianus
- Fundaţia Illyés
- Fundaţia Pro Minoritate
- Fundaţia Teleki László
- Fundaţia Apáczai
- Fundaţia Ordasok Traditionalist
- Fundaţia petru Învăţământul Maghiar în Moldova
- Oficiul Guvernamental pentru Minorităţile Maghiare din afara graniţelor Ungariei
- Biroul de coordonare al ceangăilor din cadrul Serviciului Maghiar Maltez
- Institutul Balassi Bálint din Budapesta
- Societatea Lingvistică Ungară
- Asociaţia Domokos Pál Péter
- Asociaţia Lakatos Demeter
- Asociaţia Culturală Petrás Incze János
În România:
- Fundaţia Domokos Pál Péter (Miercurea Ciuc)
- Fundaţia Csángó News (Sfântu Gheorghe)
- Fundaţia Kallós Zoltán (Cluj – Napoca)
- Fundaţia Partitipatio (Oradea)
- Fundaţia Székelyföld (Miercurea Ciuc)
- Societatea Etnografică Kriza János (Cluj – Napoca)
- Comitetul Frăţesc al ceangăilor Mikecs László (Oradea)
- Uniunea Pedagogilor Maghiari din România (Miercurea Ciuc)
- Asociaţia Maghiarilor Ceangăi din Moldova (Bacău)
- Fundaţia Culturală Siret (Roman)
- Liga Pro Europa (Târgu Mureş)
- Universitatea Maghiară Sapientia din Transilvania
În alte zone:
- Fundaţia Petrás Incze János (Suedia)
- Organizaţia Prietenii Ceangăilor (Italia)
- Centru Ungar de Folclor (SUA), şi lista poate continua.
 Discuţiile în contradictoriu privind originea ceangăilor iscate de-a lungul secolelor între români şi maghiari s-au materializat prima dată în timpul guvernului Antonescu din anii 1940, când profesorul doctor Petru Rîmneţeanu a fost delegat întru rezolvarea enigmei, care a demonstrat e baza tehnicii hemaglutinării sângelui că fondul genetic al populaţiei eşantionate dintre ceangăi este unul românesc. 
De asemeni, Ana Ţarcă (2000, 119 – 126), după un studiu dermatoglific desfăşurat în comuna Prăjeşti, judeţul Bacău, consideră că populaţia catolică studiată nu ar putea proveni din populaţia maghiară, aceasta integrându-se în structura şi comporatmentul populaţiei româneşti în general, al celei din Moldova în special. Lotul maghiar studiat se diferenţiază de colectivităţile de confesiune catolică.
Apariţia filmului „Made in Romania.The children of the Csango diaspora in Romania”, al regizoarei Zsofia Vitezy , a stărnit reacţii în Parlamentul României. Filmul, un produs experimental, subţire ca mesaj, a fost folosit folosit politic prin prezenţa siglei PPE pe invitaţiile trimise de deputatul maghiar Gyorgy Schopflin parlamentarilor europeni de 5 ori în 10 zile.Materialul însoţitor al filmului este pur propagandistic, şi în discordanţă cu realitatea (se spune că ceangăii trăiesc în sate mici şi sărace, în case mici fără căldură, copiii care vorbesc maghiară „sunt supuşi ruşinii şi pedepselor”). Se pare că filmul a apărut ca material susţinător al alegerilor din Ungaria.
 Reacţiile nu au întârziat să apară: ‘’Premiza de la care se pleacă (”ceangăii sînt maghiari”) fiind falsă, concluzia nu poate fi decît la fel de falsă. Afirmaţia conform căreia în România trăiesc 60.000-70.000 de ceangăi vorbitori de limbă maghiară este aberantă. La recensămîntul din 1992, au fost înregistraţi 2.062 de ceangăi, iar la cel din 2002 - 1.266 ceangăi. Dintre aceştia, majoritatea au declarat că limba lor maternă este cea română. În disperare de cauză, lobby-ul maghiar a preparat o reţetă pentru dezinformarea comunităţii internaţionale (este al doilea demers important, după cel de la Consiliul Europei, din 2001, cînd, la iniţiativa deputatei finlandeze Tytti Isohookana-Asunmaa, s-a adoptat un Raport plin de inepţii cu privire la “minoritatea culturală a ceangăilor din România”), a declarat Vlad Hogea, deputat PRM. 
Nu e cazul să acuzăm pe „domnii unguri”, aşa cum li se adresează Ioan Athanasiad (1891,10), că sunt o „sălbatecă naţiune” , care „ nu numai provoacă, dar sfidează chiar” (Athanasiad,1895, 86) sau că sunt „inamicii noştri mortali” (Athanasiad, 1891, 10). Dar realizarea unui film care nu reflectă realitatea socială din satele de ceangăi din Moldova nu poate fi privită cu ochi buni.

Perspective viitoare



Cum arată viitorul ceangăilor din Moldova? Ca să putem face previziuni despre viitor , trebuie să ne raportăm la realitatea prezentă. Din punct de vedere statistic, se va observa la următorul recensământ, care va a vea loc în 2011, o scădere cu procente semnificative a numărului celor care se declară ceangăi de etnie maghiară. Asta poate însemna că pe parcursul a câteva generaţii de acum încolo, „ceangăii” vor fi doar o amintire, doar un cuvânt ce desemna în trecut o parte a populaţiei romano – catolice bilingve din Moldova. 
Putem face o analogie cu istroromâni, comunitate din vestul Croaţiei, înrudită cu românii, care provin din zona Maramureşului sau a Banatului, ceea ce explică unele particularităţi ale limbii.Remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică, numărul acestora a scăzut de la 10 000 la 300, în momentul actual fiind ameninţaţi cu dispariţia. 
Istroromânii însă, sunt o comunitate izolată de ceea ce înseamnă naţiunea română. Cazul ceangăilor este diferit, dispariţia acestora ca şi comunitate nefiind posibilă. Vorbim în situaţia dată de eliberarea acestora de „falsul etnonim” atribuit fără baze ştiinţifice solide. „Dispariţia” ceangăilor va fi aşadar recunoaşterea acestora şi de către naţiunea maghiară ca fiind o populaţie română cu identitate religioasă romano – catolică.
 Implicarea Guvernului României în acest aspect are o mare importanţă pentru viitorul acestei populaţii chinuite de stigmatul de a fi străini naţiunii române. 

Bibliografie

1. „A moldvai csángók bibliográfiája”, Cluj – Napoca, Kriza János Néprajzi Társaság, 2006
2. Almanahul „Presa Bună” 2002, Iaşi, Ed. Presa Bună, 2002
3. Andreescu, Gabriel – „Extremismul de dreapta în România”, Cluj – Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2003
4. Anghel, Petre – „Tehnici de redactare”, Cernica, Ed. Eita , 2005
5. Antal, Erzsébet – „Mărturie despre ceangăi”, în „Moldvai Magyarság – Gazeta maghiarilor ceangăi din Moldova”, nr. 10, octombrie 2007
6. Arpad, Göncz – „Reflecţii asupra identităţii”, în „Caiete Europene – 1998, Budapesta literară şi artistică. Interferenţe, identitate modernă tentaţia Occidentului”, Bucureşti, Ed. Univers, 1998
7. Athanasiad, Ioan – „Cine sunt ungurii şi cine sunt românii”, Bucureşti, Tipografia Modernă, 1891
8. Athanasiad, Ioan – „Românii şi ungurii”, Bucureşti, Tipografia Universul , 1895
9. Bandini, Marco – „CODEX – Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646 – 1648”, Iaşi, Ed. Presa Bună, 2006
10. „Bandinus”- Bibliotheca Moldaviensis, ediţie bilingvă, Miercurea Ciuc,Ed. Harghita, 2004
11. Borbáth, Erzsébet – „Educaţia în limba maghiară în Ardeal a elevilor ceangăi din Moldova în anul şcolar 2006 -2007, cu contribuţia Fundaţiei Domokos Pál Péter”, în „Moldvai Magyarság – Gazeta maghiarilor ceangăi din Moldova”, nr. 10, octombrie 2007
12. Buletin Istoric nr. 5 (2004), Episcopia Romano – Catolică Iaşi, Departamentul de Cercetare Ştiinţifică, Iaşi, Ed. Presa Bună, 2004
13. Cadar, Cornel – „Identitatea catolicilor din Moldova”, în „Lumina Creştinului”, anul XVII, 3 (195), martie 2006
14. Ciubotaru, Ion H. – „Catolicii din Moldova – Universul culturii populare”, Iaşi, Ed. Presa Bună, 1998
15. Chelcea, Septimiu – „Tehnici de cercetare sociologică”, Bucureşti, Ed SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2001
16. Coşa, Anton – „Comunităţile catolice din judeţul Bacău”, Oneşti, Ed. Magic Print, 2007
17. Coşa, Anton – „Catolicii din Faraoani”, Oneşti, Ed. Magic Print, 2007
18. Coşa, Anton – „Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun ( secolele XVII – XVIII)”, Iaşi, Ed. Sapientia, 2007
19. Cotoi, Călin – „Ceangăii, inventarea eşuată a unei minorităţi naţionale”, apud Bădescu, Ilie şi Mihăilescu, Ioan (coord) – „Geopolitică, globalizare, integrare”, Bucureşti, Ed. Mica Valahie, 2003
20. Chelaru, Rafael – Dorian, - „Contribuţii privind statutul juridic al catolicilor din Moldova (secolele XVII – XIX), în Buletin Istoric nr. 6 (2005), Episcopia Romano – Catolică Iaşi, Departamentul de Cercetare Ştiinţifică, Iaşi, Ed. Presa Bună, 2005
21. Chiru, Maria Cristina – „Identitate etnică”, Bucureşti, Ed. Academiei Naţionale de Informaţii, 2005
22. Cuciuc, Constantin - „Religii care au fost interzise în România”, Bucureşti, Ed. Gnosis, 2001
23. Dănilă, Ioan – „Retrospectiva unui caz: ceangăii din Moldova. Contribuţii ale cercetătorilor români”, în Buletin Istoric nr. 7 (2006), Episcopia Romano – Catolică Iaşi, Departamentul de Cercetare Ştiinţifică, Iaşi, Ed. Presa Bună, 2006
24. De Levita, David J. – „The concept of identity”, Paris, Monton & Co. , The Hagne, 1995
25. „Dicţionar de Sociologie” , Bucureşti, Ed. Babel, 1993
26. „Documenta Catholicorum Moldaviae”, A. Documente româneşti I/1, I. Fondul Episcopiei Romano – Catolice, Iaşi, vol. 1 (1627 – 1750), Iaşi, Ed. Presa Bună, 2002
27. Dumea, Emil – „Istoria Bisericii Catolice din Moldova”, Iaşi, Ed. Sapientia, 2006
28. Dumea, Emil – „Identitatea catolicilor din Moldova”, în Almanahul „Presa Bună” 2003, Iaşi, Ed. Presa Bună, 2003
29. Ferenţ, Ioan – „Începuturile Bisericii Catolice din Moldova”, Iaşi, Ed. Sapientia, 2004
30. Găzdaru, Dimitrie – „Informaţii italiene inedite despre câteva texte româneşti scrise de misionari catolici”, Bucureşti, Extras din Studii Italiene I, 1934
31. Giurescu, C. Constantin – „Istoria românilor – Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432)” vol I.,ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Ed. All Educational, 2000
32. Ghergely, Csoma – „Varázslások és gnógnítások – A moldvai csángómagyaroknál” ,Pomáz, Ed. Kráter, 2000
33. Ghergely, Csoma – „Elveszett szavak- A moldvai magyarság írott nyelvemlékei (Banished words – Remnants of the hungarian moldavians written language)” , Budapest, Ed. Etnofon Kiadó, 2004
34. Gherghel, Petru – „Identitatea catolicilor din Moldova”, în „Lumina Creştinului”, anul XIII, 6 (150), iunie 2002
35. Guizot, François – „Istoria civilizaţiei în Europa”, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000
36. Hrenciuc, Daniel – „Maghiarii în Bucovina (1774 – 1941)”, Iaşi, Ed. Princeps Edit, 2006
37. Iancu, Gheorghe – „Problema minorităţilor etnice din România în documente ale Societăţii Naţiunilor (1923 – 1932)”, Cluj – Napoca, Ed. Argonaut, 2002
38. Iorga, Nicolae – „Acte româneşti din Ardeal privitoare în cea mai mare parte la legăturile secuilor cu Moldova”, Bucureşti, Atelierele Grafice SOCEC & Co., Societate Anonimă, 1916
39. Iorga, Nicolae – „Istoria Românilor prin călători” , vol I., Bucureşti, Ed. Casei Şcoalelor, 1928
40. „Larousse Dicţionar de Sociologie”, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 1996
41. Lecca, O. G. – „Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României”, Bucureşti, Ed.Universul, 1937
42. Lorenzzi – Cioldi, Fabio şi Doise, Willem – „Identitate socială şi identitate personală” în „Stereotipuri , discriminare li relaţii intergrupuri” , coord. Richard Y. Bourhis şi Jacques – Philippe Leyens, Iaşi, Ed. Polirom, 2007
43. Mărtinaş , Dumitru – „Originea ceangăilor din Moldova”, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi 
44. Enciclopedică, 1985
45. Mihăilescu, Ioan – „Satele cu ceangăi din Moldova – identitate şi cultură”, apud Bădescu, Ilie şi Mihăilescu, Ioan (coord) – „Geopolitică, globalizare, integrare”, Bucureşti, Ed. Mica Valahie, 2003
46. Moraru, Alois – „Identitatea catolicilor din Moldova (I)”, în „Lumina Creştinului”, anul XIII, 4 (18), aprilie 2002
47. Moraru, Alois – „Identitatea catolicilor din Moldova (II)”, în „Lumina Creştinului”, anul XIII, 7 (151), iulie 2002
48. Moraru, Alois – „Identitatea catolicilor din Moldova (III)”, în „Lumina Creştinului”, anul XIV, 3 (159), martie 2003
49. Nouzille, Jean – „Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene”, Chişinău, Ed. Prut International, 2005
50. „Oxford Dicţionar de Sociologie”, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2003
51. Petit, Eugen Dmitrie – „Originea etnică”, Bucureşti, Ed. Ziarului „Universul”, 1941
52. „Petrás” – Bibliotheca Moldaviensis, ediţie bilingvă, Miercurea Ciuc, Ed. Harghita, 2004
53. Pozsony, Ferenc – „The hungarian csango of Moldova”, Buffalo – Toronto, Corvinus Publishing, 2006
54. Roca, Felix – „În inima Romei – cultura populară din Moldova”, în „Lumina creştinului” nr. 5, mai 2003
55. Sartori, Giovanni – „Ce facem cu străinii? Pluralism vs Multiculturalism”, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007
56. Sántha , Attila – „Ştiri din Moldova” , în „Moldvai Magyarság – Gazeta maghiarilor ceangăi din Moldova”, nr. 11, noiembrie 2007
57. Soreanu, Raluca – „Autodefinire şi heterodefinire a românilor şi maghiarilor din România. O analiză empirică a stereotipurilor etnice şi a fundamentelor diferite de definire a identităţii etnice”, în „Barometru relaţiilor etnice 1994 – 2002. O perspectivă asupra climatului interetnic din România”, Cluj – Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală , 2005
58. Spiridon, Monica – „Cum poţi să fii român? Variaţiuni pe teme identitare”, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 2006
59. Roca, Felix – „În inima Romei, cultura populară din Moldova”, în „Lumina Creştinului”, anul XIV, 5 (161), mai 2003
60. Rosetti, Radu – „Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova”, Extras din Analele Academiei Române, Seria II – Tom XXVII, Memoriile secţiunii istorice, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1905
61. Spiridon, Monica – „Cum poţi să fii român? Variaţiuni pe teme identitare”, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 2006
62. Thiesse, Anne – Marie – „Crearea identităţilor naţionale în Europa, secolele XVII – XX”, Iaşi, Ed. Polirom, 2000
63. Ţarcă, Ana – „Aportul cercetărilor dermatoglifice la elucidarea etnogenezei populaţiei de confesiune romano – catolică din Moldova” , în „Buletinul Istoric”, Iaşi, Ed. Presa Bună, 2000



P.S. Cercetare si studiu ale subsemnatei.