Coruptia din perspectiva politica

Reprezentând o problemă socială complexă, ale cărei modalităţi de manifestare, consecinţe sociale şi moduri de soluţionare interesează atât factorii instituşionali de control social , cât şi opinia publică , corupţia tinde să devină astăzi, în multe societăţi, un fenomen deosebit de grav şi de periculos, îmbrăcând chiar forma crimei organizate, generând o serie de consecinţe negative şi distructive asupra structurii şi stabilităţii organizaţiilor şi instituţiilor sociale şi provocând stări demoralizatoare şi de insecuritate la nivelul grupurilor şi indivizilor.
Fiind un fenomen social subteran, greu de detectat, ca problemă socială, corupţia dezvoltă un element obicetiv, reprezentat de desoperirea şi sancţionarea faptelor conform legislaţiei şi un element subiectiv, care constă în primul rând în perccepţia publicului asupra actelor de corupţie.
În fucţie de sistemul valoric al unei societăţi, definiţiile corupţiei capătă un caracter relativ. Din perspectivă politică, corupţia presupune abuzul funcţiei publice în interes personal, adică încălcarea normelor deontologice profesionale sau devierea de la îndatoririle oficiale ale unei funcţii publice.
Cele mai propice perioade pentru amplificarea tendinţelor de corpuţie sunt perioadele anomice ale unei societăţi. Dintre toate fenomenele antisociale, corupţia tinde a deveni o formă generalizată în marea majoritate a sectoarelor şi ramurilor vieţii sociale , politice, economice şi administrative(Banciu, 2002, 226).
Din perspectivă politică, particularităţile corupţiei sunt dependente de natura regimului politic al statului, de evoluţia social – istorică, econimică , culturală, de sistemul legislativ.Existenţa unei rate mari a corupţiei, în ideea în care societatea necoruptă este doar un ideal tip, denotă un indicator negativ al stării morale a naţiunii, un „simptom” al instabilităţii statului. Corupţia politică este în principal orientată spre finalizarea procesului economic în interes personal, aparţinând de „criminalitatea gulerelor albe”, delict cu caracter „profesional” (Dorinica, Banciu, Rădulescu, 2005).
Deşi nu are un caracter violent, acest tip de criminalitate este grav un pericol social grav, trăgând după sine şi pierderi economice foarte mari. În cadrul marilor organizaţii, astfel de crime sunt încurajate de un gen de „cultură corporatistă criminogenă”, reprezentând norme şi valori care stimulează succesul profesional.
„Comportamentul oficialilor publici care deviază de la normele acceptate pentru a servi scopuri private” (Huntington, Samuel P., apud Banciu, 2005, 37) şi „un aspect persistent şi universal al societăţii politice” (Gradiner, John, apud Banciu, 2005,37), corupţia politică diferă de la o ţară la alta şi de la un sistem politic la altul.
Responsabilii pentru acest gen de corupţie sunt consideraţi plutocraţii, prin intersectarea ilicită a sferei publice de către sfera privată ( Banciu, 2005, 38).Orice intersectare de acest fel implică subminarea ordinii sociale, după raţionalismul specific lumii occidentale (Banciu, 2005, 37). „Conduita” coruptă se desfăşoară sub două forme, în funcţie de scopul cu care este utilizată .Venalitatea se referă în mod special la utilizarea funcţiei publice în interes personal, prin mită, trafic de influenţă, frauda, şantaj sau chiar furt. Utilizarea abuzivă a funcţiei publice sau încălcarea legii în scopul sporirii resurselor de putere este de fapt abuzul de putere (Banciu, 2005, 38 – 39).
În cadrul corupţiei politice pot fi incluse activităţile de finanţare, directă sau indirectă, a campaniilor electorale ale unor partide politice, subvenţionarea unor grupări şi partide politice „clientelare”, manipularea consilierilor şi funcţionarilor politici sau administrativi, politizarea funcţiilor administrative şi promovarea pe bază de criterii politice şi de partid a anumitor funcşionari(Banciu , 2002, 242).
Produs direct al procesului de „modernizare”, corupţia politică pune accentul pe inegalitatea socială . Ca urmare a dezvoltării economice puternice pe plan mondial, a creşterii seferelor de influenţă şi necesitatea găsirii unor noi pieţe de desfacere, acest fenomen a ajuns să fie privit şi înregistrat în memoria comună ca fiind o normalitate, sau chiar o necesitate .Într-o societate cu o structură de clasă mai rigidă , corupţia pare a se manifesta cu o mai mică intensitate, în schimb în societăţile caracterizate de mobilitate socială rata corupţiei este mai mare. Beneficiarul direct al corupţiei este o crimă organizată care caută, prin intermediul funcţionarilor, să obţină o influenţă asupra autorităţilor.
Ne propunem să analizăm corupţia politică din perspectiva celor saşe dimensiuni: dimensiunea statistică, dimensiunea normativă sau juridică, dimensiunea sociologică, dimensiunea psihologică şi morală, dimensiunea economică şi dimensiunea prospectivă, identificate de Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu şi Vasile Teodorescu (2002, 242 – 244).
Dimensiunea statistică se referă la înregistrarea actelor de corupţie de către poliţie şi ministerul de justiţie, însă doar cu un rol pur descriptiv. Actele de corupţie la nivel politic sunt puţine înregistrate, iar în funcţie de perioadă pot fi considerate delicte sau chiar fapte absolut normale şi legale.
Dimensiunea juridică vizează abaterile oamenilor politici şi sancţiunile care se cuvin în cazuri de corupţie. Cauzele şi factorii de „risc” generatori de acte de corupţie sunt aalizaţi prin prisma dimensiunii sociologice a fenomenului, iar dimensiunea psihologică are în vedere structura personalităţii persoanelor care comit astfel de fapte , şi reacţia publică faţă de corupţie.
Dimensiunea economică apreciază calitativ şi cantitativ prejudiciile materiale produse, iar din pucnt de vedere porspectiv se evaluează o serie de date care ar putea ajuta la calcularea tendinţelor de evoluţie, creştere, descreştere sau stagnare ale fenomenului antisocial.
Corupţia cu caracter politic, nu este specifică unei anumite zone sau unui anumit sistem. Fiecare epocă istorică sau regim politic a generat o corupţie caracteristică, favorizând expansiunea autorităţilor guvernamentale prin multiplificarea ocaziilor de a corupe. Cele mai multe dintre formele de corupţie, însă, au un caracer ascuns, subteran, fiind greu de identificat şi de sancţionat.
Particularităţile naţionale , în funcţie de mentalităţi, resurse economice, legislaţie, instituţii, susţin sau acuză corupţia politică, de la societate la societate. „Dacă se admite că acest fenomen are o dimensiune politică atunc soluţia este ea însăşi de natură politică” (Banciu, 2002, 277).
Strategia pentru prevenirea şi combaterea corupţiei indentifică cinci domenii de acţiune ăn vederea eliminări factorilor de risc identificaţi în cadrul sectoarelor vulnerabile:
1. Informare, conştientizare, responsabilizare;
2. Simplificare procedurilor administrative;
3. Analize, studii, cercetări privind fenomenul corupţiei;
4. Transparenţă şi eficienţă;
5. Prevenirea şi combaterea corupţiei prin comunicare şi colaborare.
Instituţiile publice din cadrul sectoarelor vulnerabile, reprezentate de administraţia publică locală, sectorul financiar – fiscal, sănătate, educaţie, ordine şi siguranţă publică, au obligaţia implementării planurilor de măsuri elaborate în cadrul Strategiei naţionale anticorupţie pentru diminuarea problemelor identificate la nivelul fiecărui sector în vederea combaterii corupţiei.


Bibliografie
Ioan, Dorinica; Banciu, Dan; Rădulescu, Sorin Rădulescu – „Corupţia în România. Realitate şi percepţie socială”, Bucureşti, 2005, Ed. Lumina Lex.
Banciu, Dan; Rădulescu, Sorin; Teodorescu, Vasile – „Tendinţe actuale al crimei şi criminalităţii în România”, Bucureşti, 2002, Ed. Lumina Lex.